Povești

Poveștile lui Adam. Prolog. Începuturi

Prolog

          Se trezise cu o durere de cap. De vreo două săptămâni încoace, de când familia Kroll se mutase în cartier, Adam nu mai reușea să doarmă bine. Neliniștea plutea în aer, iar el avea simțurile în alertă, așteptând parcă să se întâmple ceva rău. Drumurile lui nu se intersectaseră decât o dată cu cele ale gemenilor Kroll, Ruddy și Redda, dar fusese de ajuns. Simțurile lui, ajunse acum la un nivel destul de avansat de percepție, detectaseră un amestec de agresivitate, obrăznicie, lipsă de empatie și răutate cu care încă nu se mai confruntase. Mentalul lui surprinsese câteva gânduri ale gemenilor și pentru prima oară, se simți blocat în acțiune. Uneori se întreba dacă abilitatea lui de a intui gândurile și emoțiile celorlalți e o binecuvântare sau un blestem.

          Cu rucsacul aruncat neglijent pe un umăr, Adam coborî fără grabă scările spre living, unde mama pregătise micul dejun. Ewa, sora lui cea mică, era deja acolo și începuse să mănânce. Era prima zi de școală, și de azi, familia SatNam număra încă un elev: Ewa, care trecea în clasa I. Adam trecea în clasa V, împlinise 12 ani. Și pentru el anul acesta aducea o schimbare deoarece începea gimnaziul și asta însemna colegi noi, o clădire separată în campusul școlii și cine mai știe câte. De obicei Adam mergea la școală cu autobuzul școlii, dar astăzi, tatăl lor se oferise să-i ducă pe amândoi cu mașina, în drumul său spre serviciu. Privi pe geam. Tata era afară deja, făcându-și de lucru pe langă mașină. Lângă el, o pisică portocalie îi dădea târcoale, alintându-se. ”Fantastic”, își zise Adam, ”tata are un lipici grozav la toate animalele, nu degeaba e veterinar”.

          Mirosul omletei îi gâdilă plăcut nările. Începu să i se facă foame. Ewa ciugulea ca o vrăbiuță din farfurie, cu gândurile departe. Coborî și ultimele trepte și zise:

  • ’Neața mama. Ce faci Kiddie? Esti pregătită pentru marea ”lansare”?

Din când în când, îl amuza să o tachineze cu afecțiune pe Ewa spunându-i ”Kiddie”.  Deși nu i-o arăta prea des, ținea mult la ea și o considera persoana cea mai naturală, autentică și sinceră dintre toți oamenii pe care îi cunoscuse până acum.

  • Nu îmi mai zice Kiddie! Nu mai sunt un copilaș! zise Ewa, bosumflată.
  • Hai, nu te enerva. Nu vrei sa începi școala cu atitudinea asta, nu? Sau poate ai griji mai mari, ei? spuse el privind-o pătrunzător.

Zâmbi în sinea lui când Ewa făcu ochii mari, gângurind uimită un ”Ei, na”, ca întotdeauna când Adam îi sugera că știe la ce se gândește.  În căpușorul ei gândurile se succedau cu viteză și Adam reuși să prindă câteva, împreună cu câteva imagini legate de o veveriță. Se pare că ”obraznica de veveriță” avusese tupeul să îi ceară Ewei câteva alune, și când Ewa îi răspunse că nu are, veverița o făcuse ”zgârcită mică” și îi întorsese spatele.

Deci asta era… Începuse și la Ewa. Tot la 8 ani descoperise și el că putea intui gândurile și emoțiile oamenilor, chiar și cele mai ascunse. Însă nu putuse să spună asta nimănui. Simțea cumva, că se proteja pe sine așa. Ewa deci îi călca pe urme, doar că ea avea alte aptitudini: înțelegea limbajul animalelor. ”Oau, păi asta e ceva!” își zise Adam și privi spre ea cu interes. Ewa însă era destul de bulversată, chiar pe punctul de a povesti întâmplarea. ”Nu!” își zise Adam,”e prea devreme, trebuie să se obișnuiască mai întâi cu ideea,  și apoi să lucreze singură la asta. Ai noștri nu trebuie să știe nimic încă.” Ewa își drese glasul, pregătită să povestească totul, când Adam întrebă brusc:

  • Ați văzut noii vecini?
  • Oh, familia Leonhard! zise mama. M-am întâlnit cu ei, par drăguți. Au un băiat cu care cred că vei fi colegă, Ewa. Fata cea mare e de vârsta ta, Adam. Iar cea mică e o scumpete, toată numai gropițe.
  • Ziceam de ceilalți, de familia Kroll.
  • Ne-am salutat doar, erau grăbiți. Păreau cam stresați. Dar vom avea timp să-i cunoaștem copii, spuse mama. În plus, gemenii lor vor învăța la aceeași școală cu voi, deci vă veți întalni tot timpul …
  • Mda, nu știu dacă asta va fi o plăcere, mormăi Adam.

Dar nu putea să le spună de ce. Oricum, nici el nu știa prea bine să-și explice ce simțise și ce auzise, dar după întâlnirea cu ei, îl duruse capul toată ziua și o neliniște i se cuibărise în inimă. Pff! Parcă respirase aer toxic. La pătrat! ”Amândoi chiar reprezentă o concentrație prea mare pentru mine”, își zise Adam, încercând să facă haz de necaz.”Trebuie să-mi întăresc puterea de concentrare, să exersez mai mult” își spuse el…

Singura parte bună din toate noutățile acestea era că lângă ei se mutase familia Leonhard, care era într-adevar simpatică. Îi văzuse de la distanță, încă nu făcuseră cunoștință oficial, dar cu siguranță vor avea ocazia cât de curând, acum că trecuse vânzoleala mutării.

”Ei, ce-o fi, o fi”, își zise Adam. Acum trebuiau să plece la școală.

Tata îi aștepta lângă mașină iar pisica cea portocalie se urcase pe pervazul ferestrei. Adam îi făcu mamei semn de rămas bun și se urcă în mașină, lângă Ewa, care privea fix spre pisică, cu ochii căscați de uimire. ”Aha, bun! Sosesc ajutoare pentru Ewa. Perfect!” își zise Adam zâmbind și închise ușor ochii, cufundându-se în moliciunea scaunului. Veneau vremuri interesante…

Începuturi

Colegii cei noi

Corpul de cladiri în care învăța acum Adam era situat în partea nordică a campusului școlar. Împărțit în două, campusul era construit astfel încât să servească cât mai bine elevilor, adaptat vârstei lor, menit să stimuleze ce e mai bun în fiecare. Aici la gimnaziu, se puneau bazele cunoștințelor care urmau să fie dezvoltate în liceu, pe baza descoperirii vocației fiecarui elev. O mulțime de laboratoare, săli de practică, de sport, de muzică, de arte, stăteau la dispoziția elevilor, gata să-i ajute să-și dezvolte aptitudinile și cunoștințele.

Adam nimerise în clasă cu gemenii Kroll și cu Enya Leonhard, vecina lor. Cumva, se așteptase ca gemenii să ajungă în clasă cu el, firele nevăzute dintre ei se țeseau în continuare, și mai devreme sau mai târziu, trebuia să urmeze o poveste. Poveste sau coșmar, va vedea el. Important era să-și activeze ”ecranul” mental de protecție, să-și ascută simțurile, să fie atent. Nu-și dădea prea bine seama de ce, dar parcă de când ajunsese în clasă nu își mai făcuse atâtea griji în legătură cu gemenii, ba chiar fusese un pic detașat de toată povestea asta, de parcă nu l-ar fi privit. Nimerise în bancă cu Enya, și asta probabil că îi mutase atenția, încercă să-și explice el, relaxarea.

Enya avea o frumusețe stranie, fascinantă. Subțire, delicată, eterică parcă. Când o văzuse prima oară îi remarcase culoarea rară a ochilor: un căprui topit în culoarea chihlimbarului. Avea un păr lung blond-cenușiu, strâns într-o coadă groasă, în creștetul capului care cădea ca într-o cascadă pe umeri. Când se mișca, din când în când ieșea la iveală un gât alb, delicat ca al unei lebede. Trebuia să recunoască, era singura fată care reușise să-i capteze atenția atât de mult într-un timp atât de scurt. Nu știa prea bine de ce, dar se simțea foarte bine lângă ea și se bucurase când ea alesese să se așeze lângă el în bancă.

          În afară de gemeni și Enya, mai aveau în clasă doi colegi noi, Alex și Sonia. Alex era un lungan cu pielea închisă la culoare și părul creț, un tip simpatic și glumeț. Sonia avea o delicatețe specifică asiaticilor, niște ochi negri migdalați, peste care venea un breton drept, la fel ca și părul negru care îi ajungea până la umăr.

         Erau toți acum în clasă, fiecare își luase orarul pentru cursurile la care urma să meargă. În mare parte aveau cursuri comune, dar pentru că opționalele erau destul de multe, nu toți elevii aveau orarul identic.

         Adam trăsese cu ochiul la fișa Enyei și observase cu surprindere, că era identică cu fișa lui. Încercă să-i intuiască gândurile, dar nu putea să găsească ceva clar, doar o senzație de pace. Testă să vadă ce simte și aude cu restul colegilor, dar ca de obicei, atunci când era mai multă lume, nu reușea să se concentreze prea bine. Îi trebuia mai mult antrenament pentru a clarifica informațiile date de gândurile și emoțiile fiecăruia, mai multă atenție, pentru a le urmări pe fiecare în parte. Putea urmări un gând din mulțime doar dacă era foarte intens și dacă era combinat cu o emoție puternică. Se pare că nu era cazul acum, pentru că percepea doar un zumzet monoton de gânduri, ca al unui un roi de albine în stup.  

        În calitate de consilier al clasei, le fusese repartizată doamna Petra, unul din psihologii școlii specializați în consiliere vocațională. Doamna Petra urma să îi ajute să-și descopere punctele forte și să-i ghideze pe drumul studiilor celor mai potrivite pentru fiecare. Era probabil persoana care îi va cunoște cel mai bine în următorii ani, așa că era importantă pentru ei. Cu părul grizonant și zâmbitoare, doamna Petra era o prezență plăcută și Adam, atunci când o văzuse, își spuse că au avut noroc.

        Se strângeau fișele cu opțiuni. Doamna Petra era la birou, sortându-le pe grupe de interes. În clasă era un zumzet de voci în surdină – urma pauza de masă.

Așezat într-o bancă din spatele clasei, Ruddy, geamănul roșcovan, mototoli o bucată de hârtie, o făcu ghemotoc și o aruncă în Enya. Enya tresări, aruncă o privire în spate, întrebătoare. Nu spuse nimic, privi lung spre cei din spatele ei și apoi își întoarse la loc privirea. Adam știu imediat cine fusese. Se trezi cu simțurile încordate, ca un arc întins la maxim. Nu se întoarse, dar îl simți pe Ruddy cum se pregătește pentru a doua lovitură. Ghemotocul zbură spre Enya dar nu o atinse pentru că Adam deși era cu spatele, întinse o mână și pară lovitura ca la tenis,”mingea” ricoșand fix în fruntea agresorului. Luat prin surprindere, Ruddy scăpă un ”Băi, șmechere!” și se ridică să meargă spre Adam. Redda, sora lui, îl trase de mână, să se așeze. Prea târziu. Doamna Petra era în picioare și îi privea, încruntată.

  • Ruddy Kroll, spuse ea serioasă, aici nu facem gesturi care pot să lezeze pe colegii noștri într-un fel sau altul. Atenție cum te porți, asta îți poate afecta punctajul!

Ochii tuturor se îndreptară spre roșcovan, care aruncă o privire încărcată de furie spre Adam. Nu zise nimic, dar Adam știu că acesta va găsi cât de curând un prilej să se răzbune. ”Asta e, își zise Adam, oricum spre asta ne îndreptam, nu mă așteptam doar să ne împrietenim!”

Era timpul pentru pauza de masă și clasa se goli treptat. Rămas ultimul, Adam mergea cu pași lenți spre cantina școlii, încercând să-și dea seama ce senzație îi dădea Enya, pentru că era ca un fluid care îi aluneca printre degete, nedefinit. Preocupat de gândurile lui, nu observă că în spatele lui, gemenii ieșiră de după o boltă de iederă și că îl urmăreau. Nu mai era nimeni în zonă. O senzație de neliniște îl cuprinse pe Adam, dar nu apucă să se lămurească ce era cu ea căci brusc, o lovitură în cap îl puse la pâmânt, lăsându-l fără cunoștință.

Când își reveni, Enya era lângă el și îi sprijinea capul de ea. Printre gene, Adam privea cum Enya îl mângâie ușor pe frunte, cu blândețe.  Cu fiecare mângâiere, durerea de cap dispărea ușor, ca prin farmec. Adam deschise ochii și albastrul lor viu se izbi de privirea ei caldă. Se simțea învăluit de o lumină blândă și nu îl durea nimic. Fața Enyei strălucea ireal, ca și cum o rază de soare căzuse pe ea și o îmbrăca în lumină pură. Fermecat, zăpăcit, mut de surpriză, Adam înțelesese: Enya era cea care genera lumina vindecătoare! 

Se priviră în tăcere și în cele din urmă, Adam îi luă mâna și șopti, zâmbind ușor:

  • Mulțumesc!
  • Cu plăcere, spuse Enya, zâmbind și ea. Te poți ridica?
  • Cred că da, zise Adam, testând curios forța picioarelor. Oh! Mă simt ușor ca un fulg, râse el când ajunse în picioare.
  • Vrei să mergem la masă? întrebă Enya. Nici eu nu am apucat să mănanc.
  • Din cauza mea…zise Adam.
  • Nu-i nimic. Bine că te-am găsit la timp, spuse Enya.
  • Și eu mă bucur, spuse Adam, serios. Știu cine a făcut asta, zise el după o pauză.
  • Și eu cred că știu, deși nu avem niciun martor.
  • Cred că cei doi ne vor cam da de furcă, Enya. Trebuie să fim atenți, zise Adam.
  • Da, zise Enya. Și completă în sinea ei:”Trebuie să fim uniți împotriva răului.”
  • Trebuie să fim uniți împotriva răului, zise Adam, interceptându-i gândul.

Zâmbi apoi, când Enya ridică o spranceană, intrigată de spusele lui.

  • Enya, cred că avem multe de povestit, continuă el, nu vrei să ne vedem pe plaja Sirenelor, după ore?
  • OK… Ne vedem pe la ora 6, zise ea privindu-l curioasă.

*

Plaja Sirenelor

Adam aștepta cu nerăbdare să se facă ora 6.  La școală nu se mai întâmplase nimic special după masa de prânz. Când intrase cu Enya în sala de mese, îi văzuse pe gemeni cum fac ochii mari și încep să discute aprins, cu voce scăzută. Erau probabil șocați că îl vedeau în picioare și fără nicio problemă. El trecuse cu Enya pe lângă ei de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, urmăriți de privirile înciudate ale gemenilor. Nimic semnificativ nu se mai întâmplase apoi.

Plaja Sirenelor era una din plajele cele mai frumoase din Palo Santo, situată langă un golfuleț liniștit, cu apă turcoaz, înconjurat de stânci înalte și pline de verdeață. În partea stângă a golfului, o arcadă de stânci verzi formau o mică grotă. Sunetul vântului care se lovea de pereții ei se transforma în sunete diafane, înalte, ca un cântec murmurat de sirene. De aici și denumirea plajei.

Rezemat pe coate, Adam stătea lungit pe nisipul cald, visând cu ochii deschiși larg, spre mare. Grota amplifica ca într-un ecou sunetele pe care valurile le făceau spărgându-se de stânci, vântul se juca printre ele și se întorcea cu șoapte, murmure și uneori chiar chicote de râs. De vreo două ori, Adam se ridicase chiar, să verifice dacă nu erau reale, aproape îl păcăliseră.

”Ce ciudătenie”, își zise el. ”Ai paria că sunt acolo oameni. Natura asta e fenomenală”.

Enya apăru desculță pe plajă. Într-o mână ținea șlapii, cealaltă o pusese deasupra ochilor și îl căuta cu privirea. Îl zări și zâmbi ușor, îndreptându-se fără grabă spre el, pășind ușor pe nisipul cald.

  • Bună, zise ea când se apropie. Nu am mai fost încă aici. E frumos!

Și privi în jur.

  • Bună, răspunse Adam. Da, plaja are povestea ei și e mai deosebită. O să auzi curând sirenele vorbind, râse el. Până să vii tu erau tare guralive și m-au făcut să mă ridic de câteva ori să mă uit în grotă.
  • Nu m-aș supăra să le aud, zise Enya, zâmbind. ”Ar fi frumos să le și vedem”, completă ea în gând.
  • Da, ar fi frumos să le și vedem, spuse Adam.

Ochii de chihlimbar ai Enyei străluciră curioși, întrebându-se cât la sută din ce zice Adam e coincidență cu ce gândește ea.

  • Nu cred că tu crezi în coincidențe, zise Adam, privind-o cu intensitate. Nu știu ce poveste ne aduce împreună, dar de când te-am cunoscut simt că nu mai sunt singur aici pe insula și că am în sfârșit pe cineva cu care pot împărtăși secretele. Nici nu știi ce ușurare e! După lovitura la cap, am înțeles imediat care e secretul tău. Nu pot decât să mă bucur că ești aici.

Enya îl privi lung, cu atenție și apoi spuse:

  • De când ne-am mutat aici am simțit că va fi ceva deosebit, dar nu știam ce. Acum înțeleg…spuse Enya, gânditoare. Trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că acum cunosc pe cineva care intuiește emoțiile și gândurile.
  • Un prieten, zise Adam. Nu pe cineva, un prieten, preciză el zâmbind. Și apropo de ”Trebuie să fim uniți împotriva răului” cred că nu întâmplător ceva sau cineva ne-a adus alături… Era momentul poate ca fiecare dintre noi să aibă un ajutor.

Enya zâmbi și, într-un gest spontan, îi întinse mâna și i-o strâse, zicând: ”OK, partenere!” Adam simți cum o energie caldă și curată se scurge prin mâna lui și îi ajunge direct la inimă. ”Minunat!” își zise el. ”E fantastică, trebuie să recunosc!”

La rândul ei, Enya era uimită de energia transmisă de Adam. Din momentul în care își atinseseră mâinile, mintea ei deveni dintr-o dată extrem de clară, activă, focusată. ”Ciudat” gândiră amândoi în același timp, ”parcă mintea a dat mâna cu emoția”. Și pentru câteva lungi secunde, s-au privit amândoi uimiți și încântați în același timp. Apoi, simțurile lor se treziră alertate. Ceva sau cineva se apropia de ei. Soarele intră în nori.

Adam îi făcu semn Enyei spre o zonă mai ferită, acolo unde știa că se pot ascunde, camuflați bine de spatele lat și plin de verdeață al stâncii. Se așezară pe nisip, în spatele stâncii și așteptară tăcuți să vadă cine apare. Nu trecu mult, și gemenii își făcură apariția. Purtau amândoi echipament de snorkeling. În talie, legat de costum, Redda avea agățată o pungă mică prin care se vedea strălucind foarte puternic ceva mic cât o boabă de mazăre.

De după stâncă, Adam și Enya îi urmăreau intrigați. Gemenii intrară în grota Sirenelor, își puseră tuburile de respirat și se scufundară în apa azurie. După vreo 5-10 minute gemenii ieșiră din grotă, uitându-se cu precauție în toate direcțiile, verificând dacă erau oameni pe plajă. Apoi, cu pași rapizi, cei doi se îndepărtară de țărm, grăbindu-se spre oraș. Adam și Enya se priviră curioși, întrebându-se parcă din ochi:”Ai văzut?” Observaseră amândoi: la ieșirea din grotă, Redda nu mai avea punguța cu obiectul strălucitor la ea.

  • Ce era oare în punga aceea? se întrebă cu voce tare, Adam.
  • Ceva important, spuse Enya. Tu ce ai simțit când ai văzut-o?

Adam stătu puțin pe gânduri, analizându-și percepțiile. Când îi văzuse pe gemeni, pulsul i se accelerase, dar câteva secunde mai târziu deja se calmase. Atenția lui fusese captată de obiectul strălucitor. Percepuse instant îngrijorarea gemenilor și faptul că urgența numărul unu pentru ei era să ascundă acel obiect.  Ce era acel obiect? Simțurile lui Adam, puse cap la cap cu fragmentele de gânduri receptate, îl făceau să creadă că obiectul acela juca un rol extrem de important nu numai pentru gemeni, ci și pentru ei. Poate chiar și pentru omenire! Flash-uri de gânduri și imagini surprinse: ”cristal argintiu”, ” furt”, ”Poarta de Nord”, ”forțe”, ”dragoni”, ”atac”, îl intrigau. Era ca și cum el încerca să forțeze mentalul gemenilor, dar aceștia își puseseră o barieră de protecție în gânduri, și el nu reușea să ”prindă” ideea.

  • Orice ar fi, reprezintă o forță importantă, zise gânditor Adam. Și cred că a fost furată dintr-un loc care nu e accesibil oamenilor. CEVA lipsește Acolo și acum locul e lipsit de apărare. Acest CEVA este un cristal argintiu. Enya, și cred că trebuie să găsim neapărat acest cristal magic, altfel ceva rău se va întâmpla.
  • Da, aprobă Enya, serioasă. Am simțit puterea cristalului. Era atât de pur și frumos! Dar faptul că nu era acolo unde trebuie îl făcea să sufere. Adam, cristalul trebuie să se întoarcă la locul lui, altfel se va stinge! Și nu știu ce va însemna asta pentru noi, dar cu siguranță nu va fi ceva bun, oftă Enya.
  • OK!  zise Adam. Acum se înserează și va trebui să mergem acasă, dar de mâine, începem căutările. Și să fim atenți, Enya. Nu se știe ce ne așteptă.

Tăcută, Enya dădu din cap, privind lung spre Grota Sirenelor. ”Ce bine ar fi fost dacă existau sirene!” își zise ea. ”Poate ne-ar fi ajutat”.

Adam îi urmări privirea și spuse: ”Cine știe, poate vom avea și noi parte de ajutor”.

În grotă, deasupra apei de turcoaz, un cap mic și rotund se ridică. O anghilă se uita fix spre ei. Adam și Enya o priviră mirați. Anghilele erau vietăți fricoase, care se fereau de oameni, preferând să se ascundă în locuri întunecoase, greu accesibile. Rar ieșeau deasupra apei. Ochii rotunzii ai anghilei îi fixă un timp pe cei doi, vrând parcă să le transmită ceva. Apoi, dintr-o mișcare bruscă, anghila se scufundă în adâncuri, pleznind cu coada, apa. Vântul începu să se joace prin grotă, șoptind, cântând …    Dinspre grotă, glasuri suave murmurau în valurile care se spărgeau de țărm: ”Cristalul e la noi, cristalul e la noi…”

Print Friendly, PDF & Email


Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Campurile obligatorii sunt marcate cu *