Poveștile Ewei

Cap. 9. La Piramidă.
Ratonii, pescărușul și Bălanul. Sistemul de valori proprii

Sistemul valorilor proprii

Ewa coborî în fugă scările dinspre dormitor.

– Vin imediat! strigă ea în timp ce-și lega șireturile mai bine.

Toată lumea era gata. Bineînțeles, ea era ultima, ca de fiecare dată. În mașina tatei, Adam și Enya erau deja instalați și așteptau ca și cealaltă mașină să fie gata de plecare. Mama se învârtea pe lângă mașină, aranjând și permutând bagaje. Silvan o aștepta liniștit pe Ewa, ținându-i de urât Almei.

– Sigur nu va fi o problemă să stea Alma la voi cât timp suntem plecați? întrebă doamna SatNam pe Silvan.

– Nuuu, nicio problemă! Alma e oricum independentă, și dacă nu-i place la noi și preferă să stea aici, ai mei vor avea grijă de ea și aici. Doar locuim alături. Cât despre Flit, nicio grijă! E un cățel jucăuș și dornic de prieteni. Cred că cei doi se vor împrieteni chiar repede.

– Da, și eu cred asta, zise Ewa cu convingere.

Clara primise de ziua ei un pui de Beagle și era atât de încântată de el, încât, în ultima perioadă petrecea mai tot timpul cu el. Familia SatNam invitase pe toți copiii familiei Leonhard să petreacă weekendul împreună cu ei la țară, la un prieten de-al domnului SatNam, dar Clara alesese să rămână acasă, împreună cu părinții și cu Flit. Așa îl botezase pe cățel: Flit, pentru că era mereu în mișcare, cu urechile fluturând.

– În regulă, cred că suntem gata atunci, zise mama. Putem pleca.

– O secundă, te rog, zise Ewa. Vreau să-mi iau rămas bun de la Alma. Și merse repede la Alma, o mângâie ușor pe blănița portocalie, șușoti puțin și îi spuse apoi cu voce tare, privind-o în ochii ei de miere verde: ”Ai grijă de tine, Alma! Lipsim doar două zile.” Și se urcă repede în mașină.

Din curtea alăturată, doamna Leonhard le făcu cu mâna:

– Distracție plăcută și nu vă faceți griji! zise ea.

– Mulțumim, mulțumim! răspunseră mai multe glasuri din mașini, și plecară.

Uitându-se lung în urmă, Ewa își înăbuși un oftat.

– Va fi bine, stai liniștită, îi spuse încet Silvan. Este descurcăreață.

– I-am spus să nu riște inutil și mi-a promis că așa va face, îi șopti Ewa. Să nu-i mai urmărească pe Kroll-i măcar până când ne întoarcem noi acasă.

– Două zile trec repede Ewa, stai liniștită, zise Silvan. Mai bine să ne bucurăm de zilele astea, cum putem mai bine.

– Ha-ha, râse Ewa, asta mi-a spus și Alma.

Și își făcu curaj să alunge din minte toate temerile. Alma, în dorința ei de a o ajuta pe Ewa să descopere secretele gemenilor Kroll, începuse să-i urmărească constant. Descoperise că, în fiecare seară pe la ora 9, sub pretextul că scoteau dobermanul la plimbare, cei doi intrau într-o casă bine ascunsă privirilor și rămâneau acolo cam o jumătate de oră. Apoi se întorceau acasă. Alma nu putuse să se apropie mai mult deoarece fiorosul doberman era lăsat liber prin curte. ”Ei lasă, că tot aflu eu ce ascund ăștia doi”, își zise Ewa în sinea ei.

Acum era mai bine să se concentreze pe prezentul lor. ”Aici și acum”, își zise Ewa.

Nu putea decât să se bucure de vizita la prietenul tatălui ei. De fapt, îi plăcea ori de câte ori ”schimba peisajul”, iar faptul că acum erau împreună toți cei patru ”mușchetari”, o făcea să fie și mai încântată. Spera să poată vorbi mai mult cu Adam și cu Enya.

Prietenul tatălui ei era un fost coleg de facultate care, din pasiune pentru natură, se mutase în zona agricolă a insulei, transformându-se într-un adevărat cultivator. Deținea un deal terasat și câteva terenuri agricole aflate la baza lui, pe care cultiva viță de vie, porumb și cartofi dulci. Spre vârful dealului întâlneai livezi de papaya și de guava. Terasele erau line și până sus la reședința cochetă a familiei Nan urcai lejer, fie pe drumul principal, fie pe poteci. O casă albă trona cu eleganță din vârful dealului, înconjurată de arbori de tot felul.

– Wow, seamănă cu o piramidă!

– Da, râse doamna SatNam, așa e!

– Ai zice că e o piramidă adevarată, acoperită cu vegetație! Nu s-au făcut săpături aici? Dacă există o piramidă veche sub ea? întrebă Silvan.

– Dealul este folosit pentru agricultură de secole întregi, spuse doamna SatNam. Cine știe, poate că într-adevăr există o piramidă ascunsă sub deal, dar nimeni nu a stat s-o caute…

– De altfel, cei de aici, chiar și proprietarul, domnul Nan, numesc locul ăsta ”La Piramidă”, adăugă Ewa.

Urcară cu mașinile până sus, unde domnul Nan îi aștepta împreună cu fiul lui, Sam, un puști de vreo 12 ani.

– Bine ați venit! O-ho-ho, se va umple casa de voci tinere! făcu încântat domnul Nan. Sam era nerăbdător să veniți!

Sam, Ewa și Adam se salutară cu căldură. Se cunoșteau cam de patru ani, de când veniseră prima oară în vizită. Ewa și Adam iubeau atât locul acesta cât și oamenii locului, care erau foarte prietenoși. Sam făcu cunoștință cu Silvan și Enya, apoi îi preluă rapid, conducându-i pe toți la camerele pregătite.

Priveliștea era de vis. Din înălțimea casei, puteai să vezi tot dealul, până jos în vale. Potecile șerpuiau printre terasele frumos ordonate, colorate de natură în diverse nuanțe de verde, galben și roșu închis. Era o adevărată pictură care respira pace și armonie.

Imediat, copiii puseră la cale o plimbare, hotărâți să testeze mai întâi strugurii roșii îmbietori de la poalele dealului și apoi fructele dulci și aromate din livezile de papaya și guava, din vârful dealului. Aveau să ia o porție bună de vitamine naturale oferită cu generozitate de ”Piramidă”, de la bază până în vârf! Sam făcea pe gazda, prezentându-le mai ales celor noi, domeniul. Se vedea că-i face plăcere și că era mândru de locul acesta.

– Apropo, spuse el, adresându-se lui Silvan și Enyei, dacă vedeți un cal bej, cu o coamă negră lucioasă, să știți că e prietenos. De când domnul SatNam i-a salvat viața – ce noroc că erați la noi atunci – făcu el spre Ewa și Adam, s-a obișnuit să circule liber pe aici, deși era un cal sălbatic. Și noi l-am lăsat. Acum face parte din familie și e tot la fel de liber. E un cal frumos și deosebit, o să vedeți! zise Sam cu convingere.

Ewa aprobă din cap, gânditoare. Asta se întâmplase acum doi ani în urmă, și de atunci nu mai ajunseseră aici. Pe atunci, nu înțelegea ce spun animalele, doar că se simțea foarte bine în preajma lor și le simțea prietene. Cum va fi oare acum întâlnirea cu Bălanul?

– Bălanul e un cal deosebit, spuse Adam. Un spirit liber, inteligent și prietenos. O să-ți placă, Enya, o să vezi, zâmbi el spre ea. ”Și poate că ne va ajuta să mai abatem gândurile negre”, zise el în sinea lui.

Enya zâmbi și ea, liniștită. Deși era foarte tăcută, lucru care în mod obișnuit Ewei nu i-ar fi plăcut, avea o pace și o seninătate molipsitoare. Era ființa cea mai echilibrată și armonioasă pe care Ewa o cunoscuse până acum, și o admira din ce în ce mai mult. Pentru că liniștea ei trăda forță, nu moliciune, și Ewa intuia că Enya este un om foarte puternic, prietenul ideal pe care ți l-ai dori lângă tine. Adam știa probabil foarte bine toate acestea, și se vedea că, deși foarte diferiți, cei doi erau pe aceeași lungime de undă și formau o echipă perfectă. ”Cam cum fac eu cu Silvan”, își spuse Ewa în sinea ei. ”Uff, continuă ea în gând, mi-aș dori foarte mult ca ei să aibă încredere în noi și să ne spună care e treaba cu frații Kroll.” Aruncă o privire spre Adam și surprinse ochii lui albaștri care o fixau. ”Na! Bine că te uiți așa la mine”, continuă ea să vorbească în gând cu Adam, ”înțelege și tu că puteți avea încredere în noi și că am putea să fim de folos! Când o să ne spuneți și nouă despre ce e vorba?” Ochii lui Adam nu o slăbiră din priviri, albastrul lor devenise parcă și mai intens. Se opri o clipă din mers și Ewa se opri și ea, fără să știe de ce. Ochii lui Adam o fixau în continuare, intens. Auzi apoi clar, cum Adam îi spuse atât: ”Curând”. Și mintea Ewei se opri brusc, luminată de revelația descoperirii. Înțelegea acum, știa, avea convingerea că Adam intuia gândurile! Empatia de care dădea dovadă Adam mergea mai departe, făcându-l să cunoască gândurile celorlalți, transformându-l într-un telepat. ”Înseamnă că știe și de Alma, știe și că pot vorbi cu animalele!” realiză Ewa imediat. ”Foarte bine, atunci! Bine că am terminat cu secretele! E timpul să vorbim deschis cu toții”, răsuflă ea ușurată și zâmbi.

– Câte niveluri are dealul ăsta? întrebă Silvan.

– Șapte.  Sau opt, dacă iei în considerație și vârful piramidei, unde e casa, răspunse Sam.

– Îmi amintește de piramida din Chichén Itzá, continuă fascinat, Silvan. Doar că aceea are nouă niveluri. Piramida Kukulkan.

– Nu știam că ești pasionat de piramide, făcu Ewa, ușor mirată. „E plin de surprize băiatul ăsta”, își spuse ea amuzată.

– Oh, zise Enya, cred că Silvan știe tot ce s-a descoperit până acum în legătură cu piramidele din întreaga lume. A fost curios de mic să afle cât mai multe despre ele.

– Sunt pline de mister și istorie, zise gânditor Silvan. Au proporțiile perfect calculate, au fost construite cu măiestrie și poartă în sine o înțelepciune apusă. E greu de explicat…

– Nici nu trebuie, spuse zâmbind Adam. Toți avem pasiunile noastre. Unii sunt atrași de trecut, alții de prezent. Unii de lucruri pline de mister, alții de lucruri foarte concrete, unii de științe, alții de arte… Dar asta nu înseamnă că unele sunt mai bune decât altele, sau că unele sunt bune și altele greșite, ci că fiecare vede diferit lumea. Ceea ce până la urmă, dacă trăim în pace, nu poate decât să ne îmbogățească perspectiva asupra vieții, nu crezi?

– Da, așa cred și eu, zise Silvan, mirat cât de apropiat îi părea acum Adam.

– Și câtă vreme oamenii nu caută să-și impună punctele de vedere, totul e OK, aprobă Sam. E normal să avem păreri diferite, să simțim altfel, dar nu înseamnă că noi știm cel mai bine care e adevărul, și că alții, dacă gândesc diferit, se înșală.

 – Da, fiecare om are filtrul lui personal asupra vieții, bazat pe experiența avută, pe convingerile pe care și le-a format sau le-a împrumutat de la cei apropiați… adăugă Enya.

– Și cum poți să-ți dai seama, întrebă curioasă Ewa, dacă nu greșești în ceea ce gândești, în ceea ce crezi?

– Nu știu, dar cred că e important să știi care sunt valorile în care crezi. Și atunci când se întâlnesc mai mulți oameni care au aceleași valori, se simt atrași unii de alții, se împrietenesc. Nu credeți? întrebă Adam.

– Da, zise Enya. Pentru că valorile te definesc, spun de fapt cine ești.

– De aceea spuneau înțelepții din trecut să ne cunoaștem pe noi înșine? întrebă Ewa.

– Da, pentru că e important să știm cine suntem și ce rol avem în lume, zise Adam.

– Iar prin ceea ce suntem, putem să ajutăm și alți oameni, răspunse Enya.

– Dacă tot mai mulți oameni ar trăi cu ideea că au un scop sau o misiune pe pământ, lumea ar fi mai bună, zise Sam.

– Mda, făcu Ewa pe gânduri. ”Unele lucruri par așa simple, oare de ce oamenii le fac atât de greu?” se întrebă ea.

Ajunseseră în podgorie, pe primul nivel al piramidei, care se întindea pe mai multe rânduri dese. Ciorchinii purpurii străluceau în soare, rotunzi și plini de viață, făcându-le cu ochiul. Copiii se împrăștiară rapid prin vie, gustând din boabele mari și suculente, spărgându-le între dinți, încântați de gustul dulce care le gâdila papilele.

Adam, Enya și Sam se săturară destul de repede și porniră din nou spre vârful dealului.

-Veniți și voi? întrebă Sam.Parcă aș mai rămâne, zise Ewa. Mai rămânem aici puțin, Silvan?

-OK, zise el. Uite acolo, un Ginkgo. Ne așezăm sub el?

-Hai! zise Ewa și se îndreptă hotărâtă spre copac

Se așezară amândoi sub un Ginkgo Biloba mare și frumos. Ewa se întinse sub el și privi în sus, spre coroana cu frunze mișcătoare. Silvan își lipi spatele de copac și închise ochii. Ewa îl lăsă în liniște să comunice cu copacul. Culcată pe spate, cu brațele sub ceafă, privea fascinată verdele care se unduia în adierea vântului. Mișcarea lină a frunzelor o hipnotizau, ducând-o într-o stare de plutire, aproape de somn. Ușor – ușor, închise și ea ochii.  Ca prin vis, auzi niște foșnete la nivelul solului, urmate de ronțăieli mărunte. Era atââât de bine cum picotea ea acolo sub copac, că nu s-ar fi mișcat de acolo pentru nimic în lume. Dar cum zgomotele nu se opreau, până la urmă curiozitatea învinse lenea. Deschise un ochi, apoi celălalt, și se ridică într-un cot, privind spre vie. Într-un colț, doi ratoni se ospătau din plin cu boabe de struguri. Se ridică cu grijă, să nu-l deranjeze pe Silvan, și se îndreptă spre ratoni, curioasă.

Pe măsură ce se apropia, Ewa îl auzi pe unul din ratoni spunându-i celuilalt:

– Ăsta-i locul meu preferat! Atâția struguri buni și dolofani!

– Yummi, sunt plini de vitamine! spuse celălalt.

– Și unde mai pui că sunt și gratis! zise Ewa râzând .

Cei doi se opriră surprinși din ronțăit, remarcând-o în sfârșit pe Ewa. Totuși, nu fugiră. Ceva din atitudinea Ewei le dădea încredere. În plus, înțelesese ce vorbeau ei. Nu cumva era acea fetiță vestită de care auziseră și ei?

– Eu sunt Ewa. Voi?

– Noi nu, spuse fâstâcit unul dintre ratoni.

Ewa izbucni în râs.

– Amica mea e cam emoționată, zise ușor încurcat, celălalt. Te rog să o ierți. Eu sunt George, și ea e Molly.

– Îmi pare bine. Ce făceați aici?

– Ne bucuram de bogățiile naturii. Mama Natură e atât de generoasă! făcu cu importanță George.

– Este, aprobă cu seriozitate Ewa. Numai că în cazul ăsta cred că puteți mulțumi și omului, pentru că și el a muncit mult pentru ca totul să arate atât de bine aici. Nu-i așa?

– Așa este, ai dreptate Ewa, zise Molly. Și a făcut o treabă mi-nu-na-tă! continuă ea ronțăind cu plăcere o boabă de strugure.

– Să nu crezi că suntem nerecunoscători, Ewa, spuse grav George. Apreciem foarte mult munca omului. Uite eu de exemplu: am ales acest loc pentru ospăț pentru că mi-a plăcut cel mai mult. Mi-am făcut obiceiul să cobor din pădure special pentru asta, în fiecare zi. Mi-am dezvoltat abilitățile de a culege strugurii de pe rug cu atenție, delicat și fără risipă. Sunt convins că ăsta e cel mai bun mod de a trăi viața – să procuri atât de ușor hrana nu e lucru lipsit de importanță! Știi de ce? Pentru că pentru mine contează să te bucuri de tot ce e bun fără multă muncă. Cine spune că trebuie să te storci ca o lămâie pentru ca să trăiești bine? Nu merită să stai liniștit, să muncești mai puțin și să te mulțumești cu ce ai, fără prea mult efort? Să știi că sunt admirat în comunitatea mea de ratoni pentru valorile astea și sunt un model pentru ei. Cine știe? Poate că misiunea mea este să învăț pe ceilalți ratoni să se comporte așa…

– Este, este, este, aprobă febril Molly.

Dacă asta e important pentru tine și nu face rău altcuiva… spuse Ewa.

Pe nesimțite, în timp ce ei vorbeau, un pescăruș zbură și se așeză pe un butuc de vie. Undeva în spatele tuturor, un cal bej cu coama neagră se apropie, se opri, și rămase în spate să asculte.

– Eu unul nu sunt de acord cu George, spuse pescărușul. Iartă-mă, Ewa, că m-am băgat și eu în discuție, dar eram pe aproape și am auzit ce discutați. Eu, de exemplu, nu aș putea să trăiesc ca George, aș înnebuni! Suntem atât de diferiți!

– De ce spui asta? întrebă zâmbind Ewa.

– Eu nu pot să stau legat doar de un loc, de o anumită zonă. Eu vreau să testez mereu ceva nou, să cuceresc noi teritorii. Eu îmi aleg ca mediu întinderile, oceanul. Am obiceiul să studiez din înălțimi apele – ca să văd pe unde sunt bancurile de pești cele mai bogate, terenurile – ca să vad ce oferă bun pământul, explorez… Îmi folosesc toate simțurile pentru a depista locurile de unde pot să iau mâncare: plonjez în apă cu agilitate și țuști, am ieșit cu peștele în cioc! Pentru mine ăsta e cel mai plăcut mod de a trăi și de a-ți procura hrana! Pentru că pentru mine cea mai importantă e libertatea. Să trăiesc liber, fără a depinde de cineva sau a fi îndatorat cuiva, să aflu locuri și lucruri noi, să îmi îmbogățesc viața cu noi experiențe! Eu sunt o pasăre liberă și independentă, care nu dă socoteală nimănui. Eu, dacă ar fi să am o misiune, i-aș îndemna pe ceilalți să aibă curaj să exploreze, să riște, să cunoască cât mai multe!

– Și uite-așa, ce e important pentru unii, nu e obligatoriu să fie important și pentru alții, spuse o voce baritonală, aproape de ei.

– Bălanule! exclamă Ewa. Ce mult mă bucur să te văd! Ce mai faci? zise Ewa și alergă spre el, bucuroasă de revedere.

– E-he-heee, făcu Bălanul, încântat de reacția caldă a Ewei. Nu te-ai schimbat deloc Ewa, tot așa drăguță și bună ai rămas!

– Și tu tot atât de prietenos, zise Ewa mângâindu-i coama lucioasă. Se uită apoi în jur și văzu că apariția bruscă a Bălanului pusese pe fugă ratonii și chiar pe pescăruș.

– Acum, că am rămas singuri, spune-mi ce mai faci, îi spuse ea Bălanului.

– Vă așteptam. Am auzit că veniți în vizită și m-am bucurat mult, mai ales că auzisem și eu de legenda Ewei-cea-care-vorbește-cu-animalele. Eram curios, și speram în același timp că e vorba de tine. V-am văzut de când ați sosit, dar pentru că nu erați singuri, nu m-am arătat imediat.

– Ooo, fii liniștit, am venit cu niște prieteni foarte buni, spuse cu seriozitate Ewa. Poți avea încredere în ei ca și în noi.

– Da, l-am văzut pe băiatul care stătea sub copac. Mi-a transmis o stare de liniște și pace.

Ewa privi spre copac. Silvan avea ochii deschiși acum și îi privea calm de la distanță.

– Bălanule, hai să-ți prezint pe cel mai bun prieten de-al meu, zise Ewa. Îl cheamă Silvan și noi doi nu avem secrete. Îi voi spune eu ce vorbim, ca să îl pun la curent cu noutățile, dacă nu te superi.

– Sigur, Ewa.

– Silvan, el este Bălanul, spuse Ewa când ajunse lângă el. Bălanule, el e Silvan. El nu înțelege animalele, dar…

– Știu, zise Bălanul întrerupând-o delicat pe Ewa. El vorbește cu copacii.

Și aplecă ușor capul, în loc de salut. Coama neagră îi alunecă elegant peste ochii negri.

Silvan îi răspunse la fel, cu o aplecare a capului. Părul lui blond, ciufulit, îi veni peste ochii lui negri, care priveau curioși, peste ochelari.”Ce seamănă amândoi”, își zise amuzată Ewa.

– Cum a fost întâlnirea cu Ginkgo? întrebă ea.

– Are peste 200 de sute de ani și este un Ginkgo-doamnă. A fost adusă pe insulă de către un olandez, a prins rădăcinile aici și a crescut cu drag, iubind locurile acestea. A văzut multe și este foarte înțeleaptă. Apropo de discuția noastră de dinainte cred că m-a ajutat să înțeleg mai bine cum sta treaba cu convingerile și valorile.

– Ha-ha, făcu Ewa. Deci și tu ai avut parte de continuarea discuției pe tema asta! Până mai înainte, și eu am avut parte de ea, împreună cu doi ratoni și un pescăruș. Se pare că subiectul e tare popular, râse ea. Oricum, trezește discuții interesante, pentru că există păreri atât de diferite!

– E normal Ewa, spuse Bălanul. Așa cum ziceam, ce e important pentru unii, nu e important și pentru alții. Unii pun preț pe ceva, alții pe altceva… Nevoile fiecăruia sunt diferite.

– Ginkgo m-a ajutat să văd toate lucrurile astea ca pe o piramidă de nevoi, spuse Silvan. Cât am stat lipit de el, am avut o viziune cu o piramidă cu opt niveluri – exact cum e dealul acesta! Și pe fiecare nivel era câte o necesitate. Și fiecare nivel îl influența pe celălalt.

– Cum așa? se miră Ewa.

– Am văzut-o ca pe o piramidă pe care poți să o parcurgi și în sus, și în jos, iar fiecare nivel te învață ceva. Poate că dealul ăsta-piramidă are o legătură cu viziunea mea, cine știe?

– Ei, dar știi că-mi place de băiatul ăsta! zise Bălanul. E pentru prima oară aici, și deja ne știe secretele.

– Ce vrei să spui? întrebă Ewa.

– Că a simțit energiile piramidei dinăuntrul dealului, lucru care nu e deloc simplu. Piramida ascunsă are istoria ei și își filtrează foarte selectiv energiile, pentru a rămâne ascunsă și a lucra în taină și în liniște, nederanjată de oameni. Dar atunci când unii oameni au nevoie de puțină ”iluminare” din partea ei, piramida îi ajută, prin viziuni.

– Pe Silvan l-a ajutat în plus și copacul Gilkgo, spuse gânditoare Ewa. Dar de fapt cum l-au ajutat, ce s-a întâmplat?

– L-au ajutat să-și pună întrebări și să-și dea singur răspunsurile. Uite, să zicem că cineva are o problemă cu curajul, și își dorește să fie mai curajos. Piramida îi apare în viziune, și el ce vede? Pe primul nivel, vede tot ce ține de datele de la care pornim: locul, mediul Și apar întrebările. Unde vreau să îmi arăt curajul? În ce caz? Când și cine m-ar putea ajuta? Dacă ai răspunsurile la întrebările astea, poți să treci la nivelul 2: comportamentele noastre – adică la ceea ce facem. Ce pot să fac astfel încât să am mai mult curaj, cum ar trebui să mă port? Cum se comportă un om curajos? Dacă răspunzi la întrebări, poți trece la nivelul 3: capacități și aptitudini. Ce aptitudini am sau trebuie să îmi dezvolt pentru a fi un om curajos? Așa voi trece la acțiune, voi alege ce să fac. Și apoi pot trece apoi la nivelul 4: convingerile. Aici pot să mă întreb: ce cred eu despre oamenii curajoși? De ce cred asta? De unde vin convingerile mele? Dacă am convingerea că eu nu pot fi curajos, asta o să mă facă să mă simt prost și să mă comport în continuare fără curaj. Aici trebuie să fii atent, pentru că convingerile pe care le avem sunt de multe ori, ale altora, pe care le-am preluat fără să le punem la îndoială. Și așa ajungem la nivelul 5. La valori, la ce este important pentru fiecare.

– Și am ajuns iar la valori, zise Ewa.

– De exemplu, dacă pentru mine ar fi important să mă simt în siguranță mereu și să nu risc să mi se întâmple ceva rău, atunci nu o să fac nimic care să afecteze siguranța mea, așa cum o înțeleg eu. Dacă, în schimb, important pentru mine ar fi să acționez când e nevoie să apăr persoane dragi, sau nevinovate, sau idei în care cred: cinste, bunătate, dreptate, libertate, etc., atunci o să am curajul să apăr aceste valori.

Valorile sunt motorul acțiunilor, zise Silvan, de parcă ar fi înțeles totul până acum. Ele pun în mișcare totul.

– Deci la nivelul 5 îți pui întrebări despre ce e important pentru tine. Și la nivelul 6? întrebă Ewa.

– La nivelul 6 te întrebi: cine sunt eu? Care e identitatea mea? Ce mă definește și ce rol am pe acest pământ? Nu cumva am în mine, toate resursele pentru a reuși? Am deja curajul în mine? Sunt un luptător?

– Și descoperi că ești? întrebă Ewa

– Și descoperi că ești, dacă îți dorești, zise Bălanul. Ai toate resursele în tine doar că nu sunt scoase la suprafață.

– Și mai departe? făcu curioasă Ewa.

– Mai departe, ajungi la nivelul 7, care este al apartenenței. Te întrebi: pe cine servesc prin acțiunile mele? Sau, în cazul ăsta: cui îi e necesar curajul meu? S-ar putea să descoperi că în afară de tine și alții ar putea avea nevoie de curajul tău. Dacă îți răspunzi și la întrebările astea, ai ajuns în vârful piramidei, ai ajuns la nivelul 8.

– Și acolo ce mai e?

– Acolo e misiunea ta. Dacă răspunzi întrebării: care e scopul pentru care am aceste capacități? Sau în exemplu nostru: care este scopul pentru care am acest curaj, care este misiunea mea, deja știi pentru ce merită să trăiești.

– Și întrebările astea funcționează pe orice temă? întrebă curioasă Ewa.

– Eu așa zic, spuse Bălanul. În special dacă îți dorești să obții ceva, dacă ai un obiectiv. Uite, încearcă când ajungi acasă să faci lucrul ăsta cu un obiectiv de-al tău, cu ceva care îți dorești. Ia o foaie, desenează piramida, și pune-ți întrebările legate de ceea ce te preocupă. Ai să vezi, lucrurile ți se vor părea mai clare apoi.

– Ce chestie! făcu uimită Ewa. Chiar o s-o fac! Îmi doresc eu niște lucruri…și să aflu niște răspunsuri… Mulțumesc mult, Bălanule!

– Cu plăcere, Ewa. Și Silvan are acum imprimat modelul piramidei, dacă ai nevoie de ajutor, el îți va fi de folos.

– Mereu mi-e de folos cu ceva, zâmbi Ewa cu căldură spre Silvan și el se îmbujoră ușor.

– Ce cald e! făcu Silvan făcându-și vânt cu palmele. Uite, îi văd pe ai noștri sus, sunt aproape de casă, în livada de papaya. Îi vezi?

– Îhî, zise Ewa. Mergem și noi ?

– Mergem, zise Silvan. Vii cu noi? făcu el spre Bălan.

Bălanul scutură din coamă.

– Duceți-vă voi înainte, am să vă ajung din urmă, zise el. Voi trece să vă salut pe toți.

Ewa și Silvan îi făcură semn de rămas bun și începură urcușul. Ewa îi povesti lui Silvan de întâlnirea cu ratonii și pescărușul și îi dădu detalii despre ce spusese Bălanul.

– Aproape că am înțeles ce zicea, spuse Silvan, referindu-se la Bălan. Nu știu cum, poate că trebuie să fiu recunoscător lui Gilkgo, sau piramidei…

– Sau poate amândurora, spuse Ewa.

Nu știa cum să aducă vorba din nou despre Adam și Enya. Vroia să-i spună neapărat ce descoperise. Oare Silvan știa despre sora lui că are puteri vindecătoare? Bănuia oare că Adam e telepat?

– Silvan, spuse ea luându-și inima în dinți. Azi am descoperit ceva în legătură cu Adam. Iar când am fost ultima oară la scufundări, am descoperit ceva despre Enya. Știi că ei au făcut echipă demult, și mereu păreau că au secrete.

– Ai descoperit ce au de împărțit cu frații Kroll?

– Nu, asta nu încă. Dar acum știu că noi doi nu suntem singurii care avem aptitudini deosebite. Și ei au.

– Asta bănuiam și eu demult, zise Silvan. Enya îmi dă totdeauna o stare de liniște, mă simt în siguranță cu ea oriunde. Uneori când am o stare proastă vine lângă mine și pur și simplu îmi trece.

– Nu am cuvinte să explic, dar cred că ea este o Vindecătoare, spuse Ewa. Dar pe Adam cum îl percepi?

– Nu știu cum să explic… E ca și cum ar ști mai multe decât ceilalți, mereu. Pare să te înțeleagă și fără cuvinte. Parcă are acces la o lume pe care doar el o vede, și în același timp vede prin tine. În fața lui nu poți avea secrete, asta e impresia mea, zise Silvan.

– L-ai ”ghicit” foarte bine, oftă Ewa. Adam e și un empat, pentru că simte emoțiile, și un telepat, pentru că intuiește gândurile. Habar n-am cum a ajuns aici, dar azi m-am lămurit. Nu știu cum am putut să nu observ până acum! Probabil am fost prea mândră de ”puterile” mele zise Ewa cu năduf. Dar de acum, gata cu secretele! Adam ne va spune în curând care e treaba cu frații Kroll și cu cine se războiesc ei de fapt.

– Așa ți-a spus el? întrebă curios, Silvan.

– Da. Și îl cred.

Ajunseseră în livada de papaya. ”Fructul îngerilor”, cum era supranumit, se legăna ușor în bătaia vântului. Silvan se întinse după un papaya frumos, portocaliu, îl culese și mulțumi pomului. Ewa observase că, de fiecare dată când Silvan culegea un fruct, mulțumea copacului. Pentru el, era ca și cum primea un cadou. ”Ce drăguț din partea lui”, gândi Ewa. ”Așa ar trebui să fac și eu pentru toate cadourile naturii!”

”Hello, hello!” auzi Ewa și privi în sus. Sam, Adam și Enya erau acum deja pe terasa casei și le făceau cu mâna. ”Veniți și voi sus? Jucăm ping-pong!”

– Venim acuși! strigă Ewa.  Vreau să mai fac niște poze! strigă ea.

Scoase aparatul din buzunar și îl îndreptă spre casă, dorind să le facă poză celor de sus. Îi surprinse bine, pe toți în grup, zâmbind și făcând cu mâna. Verifică poza, să vadă dacă ieșise totul clar. Da, era perfect! Privirea îi căzu pe galeria de poze. Ultimele erau cele făcute la Festivalul Dafinului. ”Da, uite aici erau pozele de la totem. Pozele cu toate animalele ei… Ăsta era încă un mister de dezlegat! Cum ajunseseră toate reprezentate pe totem?! Cum de…” Ewa se opri brusc .

– Silvan!

– Ce s-a întâmplat? răspunse alarmat băiatul.

– M-am uitat la pozele astea de o mie de ori, zise ea privindu-l în ochi, grav.  M-am uitat, pentru că nu-mi venea să cred că erau tocmai animalele cu care am vorbit de când am cunoscut-o pe Alma. Am învățat fiecare poză pe de rost, știu ce conține fiecare bucățică din totem, știu ce am pozat!

– Te cred… știu … făcu Silvan neînțelegînd care e problema.

– Privește! zise Ewa și îi arătă galeria foto.

Silvan luă aparatul în mână și verifică, poză cu poză, imaginile totemului. La început nu înțelese, dar apoi descoperi trei imagini ciudate. Pe totem, pe lângă animalele reprezentate până atunci, mai apăruseră: doi ratoni, un pescăruș și un cal.

– Ciudat… chiar că ciudat! zise Silvan gânditor.

– Ufff, suspansul ăsta mă omoară! făcu Ewa înciudată. Să nu înțelegi nimic, să nu știi de ce se întâmplă chestii…

– OK, calm, zise Silvan. E clar că situația ne depășește. Va trebui să vorbim cu Adam și Enya. Cumva, cred că lucrurile au legătură.

– Se poate, oftă Ewa. Da, va trebui să vorbim cu ei cât mai curând. Să mergem acum, ne așteaptă sus.

Și brusc, i se făcu dor de Alma.

Print Friendly, PDF & Email


Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Campurile obligatorii sunt marcate cu *