Poveștile Ewei

Cap.8. Jderul, bursucii și Lupul Alb.
Cum să răspunzi la provocări

 

Cum să răspunzi la provocări

Autobuzul urca pe serpentinele Gran Montana cu oarecare greutate, lăsându-se puțin când într-o parte, când în cealaltă. O ușoară senzație de greață puse stăpânire pe Ewa, dar reuși să o depășească. În fond, abia așteptase excursia asta! Silvan moțăia lângă ea, cu capul ușor lăsat într-o parte, mijind din când în când ochii pe geam. Urcau spre platoul munților și verdele pădurilor reflectate în geamurile autobuzului se succeda amețitor ca într-un film, hipnotic. Ewa închise și ea ochii, relaxându-se cât mai bine în scaun. Mai aveau cam o oră până când ajungeau pe platou. Acolo era prima oprire și după masă, urmau să facă vestitul traseu montan până la ”Balconul Zeilor”, o terasă stâncoasă în semicerc, cu o incredibilă priveliște asupra văii până în Porto Feliz.  Aici urmau să coboare apoi, unde Festivalului Dafinului era în toi.

În autobuz, zumzăitul copiilor se potolise odată cu urcatul pe serpentine. Până și Pic și Poc, neastâmpărații clasei, picoteau undeva pe ultimele scaune ale autobuzului. Toți se treziseră dis-de-dimineață pentru excursia asta, iar ziua se anunța a fi lungă și plină de evenimente. Ewa plecase de acasă devreme, nu înainte de a o ruga însă pe Alma să se plimbe cu atenție pe lângă casa familiei Kroll și să-i spună dacă observă sau aude ceva ciudat. După pățania de la scuba diving, Ewa se gândi că nu i-ar strica să afle mai multe despre acești indivizi dubioși, și avusese inspirația să o roage pe Alma să-i dea puțin ajutor. Adică să spioneze, pe cât se poate de discret, pe frații Kroll. ”Dar ai grijă Alma, îi zise ea, să nu te bagi în vreun bucluc! ”Stai liniștită, Ewa, îi zise Alma, că știu cum să-mi păzesc coada”.

Ewa se uită pe geam. Începeau să se apropie de platou. Lăsaseră în urmă pădurile dese de dafin, copacii se mai răriseră, stânci roșiatice și negre din bazalt luceau în zare.

Coasta nordică a insulei era vestită pentru frumusețea peisajelor sălbatice. Munții înalți, cu creste negre și roșii, cascade cu ape limpezi, păduri dese, păsări exotice, orhidee sălbatice, agave… Încet – încet, Ewa ațipi.

Se trezi când autobuzul ajunsese pe platou.

– Adunarea, copii! spuse domnul David după ce coborâră din autobuz. Luăm prânzul aici, apoi începem traseul. Să stai grupați și să nu vă îndepărtați de grup. Aici nu suntem în parcul natural, suntem în zona sălbatică și trebuie să fim cu simțurile ascuțite. Oricând pot apărea pericole.

Mâncară în grabă, nerăbdători să o ia la pas prin pădure. Traseul pe care urmau să meargă se bucura de cea mai mare căutare în rândul turiștilor. Începea cu crestele muntelui, intra în Pădurea Papagalilor, continua cu vestitul ”Balcon al Zeilor”, de unde urmau să admire jumătate din insulă. Trecea apoi prin pădurea de dafin cu vizita la Cascada de Cleștar din care porneau cele douăzeci și cinci de izvoare care se vărsau în lagună, continua cu coborârea de-a lungul levadas-urilor – canalele înguste de apă construite cu 500 de ani înainte spre terasele agricole, și se încheia cu coborârea în orășelul Porto Feliz. Iar aici, distracția îi aștepta cu Festivalul Dafinului. Până acolo, aveau în față un drum de trei-patru ore.

Cu rucsacurile în spate, Ewa și Silvan mergeau în șir indian împreună cu ceilalți, pe cărarea care ducea spre Pădurea Papagalilor. Chiar în spatele Ewei, mergeau Pic și Poc, cam tăcuți.

”Hmm, își zise Ewa. Ăștia ori au făcut vreo prostioară, ori pun la cale una”. Îi cunoștea destul de bine și știa că liniștea în cazul lor, era urmată mereu de câte o farsă, și se aștepta ca în curând să audă pe cineva din grup țipând. I se făcuse sete și se opri puțin să scoată bidonul de apă din rucsac. În spatele ei, Pic și Poc se opriră și ei, așteptând răbdători ca Ewa să termine.

– Ia uite, Ewa! făcu Pic cel lungan. Cred că am ajuns în Pădurea Papagalilor. Tocmai am văzut acolo un Ara cu cap roșu! zise el și arătă spre dreapta.

Ewa întoarse capul în direcția arătată, dar nu văzu nimic. Silvan era undeva mai în fața șirului. Observase că Ewa se oprise și o aștepta să îl ajungă din urmă. Ea ridică din umeri, își luă rucsacul de jos și vru să bage sticla la loc. În fundul rucsacului, ceva mișcă. Pic și Poc îi pândeau reacția, cu niște zâmbete lățite pe față. Ewa lărgi cu grijă gura rucsacului și privi cu atenție înăuntru. Două mici mărgele de ochi strălucitori sclipeau în penumbră. O șopârlă neagră cu picățele galbene, o privea cam speriată și confuză.

– Ce-i cu tine aici, drăguța mea? zise Ewa scoțând-o din rucsac cu băgare de seamă, ținând-o între palme.

Dezamăgirea se citit imediat pe fețele celor doi. Nici măcar un țipăt, nici măcar o scuturare îngrozită?! Frate, cu Ewa asta nici nu merită să faci farse, dacă nu se sperie! Unde mai e toată distracția?

– Ce spui tu acolo? continuă Ewa netulburată. Poc te-a tras de coadă?! Țțț-țț–țț! făcu Ewa cu reproș spre Poc, să-ți fie rușine! La cât ești de mare, te pui cu o biată șopârliță? Ei, lasă, că ți-o veni și ție rândul… zise ea privindu-l fix.

– Asta-i bună, făcu Poc, neștiind ce să mai zică.

– Haide, Ewa, zise Pic, încurcat. Nu știi de glumă?

– Sunt cea mai glumeață fată din lume, spuse Ewa venind cu șopârla spre ei.

– Heeei, staai! Ce faci?! strigară amândoi. Reptilele nu erau punctul lor forte, și niciunul nu mai dorea să intre în contact cu pielea rece și solzoasă a șopârlei. Staaai! strigară ei, dând înapoi, în timp ce ceilalți copii se distrau privind toată scena.

Silvan îi privea și el, amuzat. Fusese gata să se întoarcă la Ewa când văzuse farsa băieților, dar Ewa se descurca și singură. Cu calmul și umorul ei, nicio farsă nu avea șanse. Ăsta era încă un lucru pe care îl admira la ea: nu se pierea cu firea și avea umor.

– Hei, gata! strigă domnul David. De acum înainte voi doi sunteți avangarda grupului, zise el arătând către Pic și Poc. Așa cel puțin, vă am în fața ochilor, își zise el în barbă. Voi doi, zise el arătând spre Ewa și pe Silvan, veți fi ariegarda. Gata, să-i dăm drumul!

Poteca începuse să se lățească și, curând, o mulțime de aripi colorate începură să fâlfâie printre copaci. Intraseră în faimoasa Pădure a Papagalilor. Cu strigăte ascuțite, papagali de toate culorile și mărimile săgetau văzduhul, din copac în copac, ca niște eșarfe multicolore care fluturau în vânt. Era un spectacol unic, pentru că insula lor adăpostea cea mai mare colonie de papagali din lume. De câteva decenii, era unul din punctele ei de atracție.

            – Super! zise Silvan încântat. Am făcut o mulțime de poze. Unele sunt de artă, serios! Se vede că papagalii ăștia sunt obișnuiți cu oamenii, sunt foarte prietenoși! Uită-te la Ara ăsta albastru ce ochi inteligenți are! Îmi vine să-l iau acasă, râse el.

            – Se simt bine aici, zise Ewa zâmbind cu înțelegere. E casa lor, sunt în familie…

– Știu, se vede… zise Silvan mângâind un papagal roșu ce se așezase pe umărul Ewei.

– De aici mai avem puțin până la ”Balcon”. Tata spunea că acolo e ”acoperișul lumii noastre”. Că vom înțelege de ce strămoșii noștri credeau că zeii ne privesc de acolo, zise ea.

–  Mă faci curios, zise Silvan.

Ajunseseră, într-adevăr, destul de repede. Odată ce ieșeai din Pădurea Papagalilor, drumul ducea spre un platou suspendat ce părea prins în nori. La peste 2000 de metri înălțime, ”Balconul Zeilor” trona cu măreție în peisajul montan, ca un turn de observație al frumuseților mărunte și efemere care se așterneau la picioarele lui: stânci negre abrupte, văi verzi scăldate în lumina soarelui, terase agricole udate prin levadas-uri, livezi de mango și guava, vii cu struguri dulci, oameni harnici,  panglici șerpuite de drumuri noi și vechi, portul cu vasele acostate și altele în mișcare… o întreagă lume vie, palpitând.

Frumusețea priveliștii îi aducea la tăcere pe toți cei care ajungeau aici, cu mic, cu mare.  Ajuns acolo, rămâneai singur cu Universul, readus la dimensiunile tale reale, suspendat între Creație și Creator, copleșit de atâta frumusețe. Grupul lor ajunsese în ”Balconul Zeilor” și rând pe rând, glasurile gălăgioase ale copiilor se stinseră, uimiți de mirajul care fermeca fără greș orice călător.

”Aș vrea să îmi amintesc imaginea asta și cum mă simt acum, ori de câte ori voi avea nevoie de o doză de pace și putere” își spuse Ewa în gând. ”Cu siguranță va funcționa.” Lângă ea, Silvan trase adânc aer în piept, ca și cum ar fi vrut să inspire toată frumusețea și să o păstreze înăuntru. ”Dacă fiecare om ar avea o așa amintire emoțională, cu siguranță ar fi mai bogat sufletește”, își zise ea.

– Ce lume minunată… spuse gânditor Silvan.

Deși se despărțiseră cu părere de rău de magica priveliște, copiii țopăiau acum veseli pe drumul ce ducea spre Cascada de Cleștar. Începuseră coborârea și drumul părea mult mai ușor, picioarele o luau singure la vale, mai greu era să le oprești. Chiotele și strigătele copiilor se amestecau, speriind păsările și animalele din pădurea de dafin. Drumul spre cascadă era simplu: nu trebuia decât să urmezi poteca marcată, să nu te abați, și te ducea direct la ea. Pădurea de dafin foșnea ușor la adierea vântului și frunzele împrăștiau un miros delicat. După un timp, orice călător care trecea pe acolo se relaxa, binecunoscut fiind efectul calmant al frunzelor de dafin. Nu întâmplător șamanii de altădată le foloseau ca plante sedative, hipnotice și pentru meditație.

Ewa și Silvan rămăseseră în urma grupului, ”ariegarda”, cum zicea domnul David. Nu se grăbeau, mergeau la pas povestind și arătându-și unul altuia câte ceva. Ewa zărise un pâlc cu orhidee sălbatice și alergă spre el.

– Hei, zise Silvan, să nu ne îndepărtăm prea mult de grup.

– Haide Silvan, noi suntem ariegarda. Noi avem grijă să nu vină nimeni după noi. Putem să stăm puțin aici, uite ce frumos e! spuse Ewa.

– Suntem aproape de cascadă, zise Silvan, uitându-se pe ecranul GPS. Mai avem vreo 10 minute până la ea. Acum suntem aici, în Valea Linxului, spuse el punând degetul pe ecran.

– În Valea Linxului, repetă gânditoare Ewa. Cunoști legenda?

– Există și o legendă? zâmbi Silvan.

– Sigur că da, pe aici avem legende la tot pasul. Cred că strămoșii iubeau tare mult poveștile. Și să știi că poveștile lor erau pline de învățăminte.

– Și ce spune legenda linxului? zise Silvan.

            – Trăia odată în aceste locuri un linx foarte rău, arogant și egoist, care făcea amară viața animalelor din pădure. Era stăpânul pădurii de dafin și toate animalele trebuiau să i se supună. Dar nu avea deloc compasiune, era nepăsător față de problemele altora, nu îi păsa decât de el. Într-o zi, sătulă de nedreptățile văzute, o ursoaică bătrână a aruncat un blestem peste el și i-a zis: ”Din mare te vei face mic, nu vei mai avea nimic. Zile negre vei avea, până-ți crește inima.”

– Și i-a crescut inima?

– Stai să vezi, zise Ewa. Într-o zi linxul a căzut într-o capcană pusă de vânători. S-a zbătut el cât s-a zbătut, și, când și-a dat seama că va fi prins, de disperare și-a ros laba prinsă în capcană. Urlând de durere, linxul șchiop a fugit în trei picioare, lăsându-și laba captivă acolo.  A rătăcit prin pădure multă vreme, până i s-au vindecat rănile. Nu mai era cine fusese, ajunsese de nerecunoscut. Călătorea prin fostul regat umil, incognito, ajutat de diverse viețuitoare cărora li se făcuse milă de el.

– L-a ajuns blestemul ursoaicei, spuse Silvan. Hai să mergem, să ajungem trupa noastră din urmă.  Și spune, ce s-a mai întâmplat cu linxul?

– Linxul abia acum descoperea bunătatea celorlalți, compasiunea, modestia. Acum înțelegea cât de important e să ajuți pe cei care au nevoie. Și atunci a hotărât să se schimbe. Și în fiecare zi care trecea, linxul făcea câte o faptă bună și îi ajuta pe cei cu care se întâlnea fie printr-o vorbă bună, fie printr-un gest. Încet-încet, se duse vestea că există un linx înțelept clarvăzător, care ajută deschis pe oricine vine la el. Și animalele au început să-l caute și să-i ceară ajutorul. Pentru că devenise într-adevăr un înțelept, vedea direct în sufletul celor care veneau la el, știa să discearnă adevărul de minciună și binele de rău.

– Și așa se termină povestea? zise Silvan, ușor dezamăgit.

– Nuu, partea ciudată abia acum vine. Toată lumea știa, din povestirile altora, că linxul înțelept era șchiop. Numai că, pe măsură ce poveștile despre el se adunau, se schimbau și descrierile linxului. Unii, care îl cunoscuseră mai demult, spuneau că laba piciorului stâng îi lipsește cu desăvârșire. Alții, că are un ciot cu călcâi, alții, că îi lipsesc doar degetele, alții jurau că l-au văzut întreg, cu toate picioarele, doar că șchiopăta ușor. Îți dai seama că era o nebunie!

– Normal, el era șchiop pentru că nu avea o labă!

– De fapt, zâmbi Ewa, legenda spune că după ce linxul s-a schimbat și a devenit bun, laba a început să-i crească la loc. Pe măsură ce făcea mai multe fapte bune și ajuta cât mai multe viețuitoare, laba îi mai creștea puțin, până când într-o zi a fost complet refăcută. Blestemul ursoaicei se rupsese. Linxul crescuse în ”inimă” adică în dragoste față de semeni. Și așa, a renăscut. Se spune că a redevenit regele pădurii de dafin și a condus regatul său cu bunătate și cu dreptate, fiind cel mai iubit rege din insula aceasta. La bătrânețe ajunsese complet alb și era supranumit Sfinx Linx.

– Ce legende frumoase aveți voi, zise Silvan visător. Într-o zi, trebuie să-ți povestesc eu unele de pe la mine.

– Dar chiar te rog, zise serioasă Ewa. Îmi plac poveștile de orice fel, dar mai ales cele din care ai ceva de învățat…

Între timp îi ajunseseră din urmă pe ceilalți care tocmai făceau un popas.  De unde erau, Cascada de Cleștar își etala frumusețea stranie, printr-o cădere de apă în trei trepte. Stropii împrăștiați sclipeau în soare ca mii de cristale, pluteau în aer magic, și dispăreau topindu-se în bobițe de curcubeu.  Puteai să stai așa, privind la cascadă ca hipnotizat, ore în șir, uitând de tine.

            – Oau, făcu Silvan. Ăsta chiar e un loc fermecat.

– Păi, din câte spun legendele, este, râse Ewa.

– Altă legendă? Chiar că vă plac poveștile, zise Silvan.

– Pe asta o să ți-o spun cu altă ocazie. Ai grijă doar să nu o superi pe Doamna Apelor de Cleștar, șopti Ewa zâmbind confidențial.

– Uneori nu știu când glumești și când ești serioasă, zise Silvan.

– Păi nu am o graniță prea fixă între cele două, râse Ewa.

Popasul era venit la timp. O parte din copii deja obosiseră și vroiau să se odihnească puțin, alții doreau să își alimenteze forțele cu câte o gustare și apă. Domnul David propuse o pauză de 20 de minute, după care urmau să coboare în ritm alert până la Platoul 2, de unde urmau să ia telecabina până în Porto Feliz.

Ewa și Silvan căutară un loc liniștit, departe de zarva colegilor în care să se odihnească și să mănânce un sandviș. Găsiseră un loc mai retras, sub arcada violetă a unui copac de jacard și tocmai se pregăteau să mănânce, când Ewa îi făcu semn lui Silvan să nu facă gălăgie. Auzise ceva. Dincolo de dâmbul cu yucca, doi bursuci și un jder discutau cam aprins.

 

– Adică îmi spui mie că butucul ăsta a sărit singur în picioarele mele? zise jderul cu vocea ridicată. Și voi sunteți nevinovați ca doi puișori?

– Daa, ziseră bursucii în cor.

– Măi să fie, atunci poate că și creanga aia pe care am luat-o în freză ieri, tot singură s-a mișcat! zise sarcastic jderul.

– Asta nu avem de unde ști, zise un bursuc. Că doar nu avem altă treabă decât să te urmărim pe tine!

– Lasă, că vă cunosc eu cine-mi sunteți, zise jderul. Vă știe toată valea asta, că vă stă capul numai la prostii! Pe unde treceți voi doi, numai ”accidente”… Pe cine credeți voi că păcăliți? Dar fiți atenți ce vă zic: gata! Am ajuns la capătul răbdarii și de acum înainte veți trage ponoasele faptelor voastre. Vorbesc serios! zise apăsat jderul, și dispăru după dâmb.

Cei doi bursuci se priviră încurcați și unul din ei, spuse:

– Uite ce pățim când nu suntem vinovați, Mely. Păi să nu facem în continuare prostii? Că măcar așa vor avea motiv să ne certe!

– Aiurea, Musty, trebuie să recunoști că ne-am construit o reputație cam de speriat. Toată lumea ne ocolește.

– Lasă că nici jderul nu e perfecțiunea întruchipată. Mi-a zis mie bunica că, fiecare vede lumea prin ochii lui, ca într-o oglindă. Și dacă el vede răul, e pentru că el e rău, nu neapărat pentru că suntem noi răi.

– Ce zicea bunica, Musty, era că noi nu vedem lumea, ci ne vedem pe noi în ea. Adică, când suntem fericiți, lumea pare minunată. Când suntem necăjiți, lumea pare tristă. Așa și jderul, era supărat. Cum era să vadă adevărul, dacă era enervat? Starea lui de spirit și grijile pe care și le-a făcut l-au necăjit acum, nu noi.

– Poate ar trebui să-i cereți scuze totuși, se auzi o vorbă dintr-un tufiș. Crengile se dădură la o parte, și un lup bătrân alb păși înainte. În fond, de-al lungul timpului ați contribuit și voi la imaginea pe care și-a făcut-o despre voi, nu?

Luați prin surprindere, cei doi bursuci amuțiră. În față lor stătea vestitul Lup Alb, o adevărată legendă a locului.  Până și Ewa îl recunoscuse, după una din rarele fotografii cu el, care circulau pe net. Lup Alb era un singuratic ce nu se arata oamenilor, dar care reușise să fie fotografiat în urma cu mai bine de 10 ani de către un copil.

– D-d-da, încuviințară ei, bâlbâindu-se.

Silvan se trase mai aproape de Ewa, fascinat de frumusețea lupului alb. Ochii albaștri-cenușii ai lupului priviră brusc printre crengi, în direcția celor doi. Îi descoperise.

– Nu vrem să vă deranjăm, spuse Ewa, ieșind încet, împreună cu Silvan, din tufiș. Am auzit fără voie discuțiile voastre.

– Plecăm imediat dacă vreți, adăugă Silvan, deși știa că nu o să înțeleagă răspunsul lor. Dar simțea pur și simplu nevoia să-i liniștească.

Lupul cel alb îi privi lung și spuse:

– Am auzit de voi: Silvan, băiatul-copac, Ewa, fata-care-vorbește-cu-animalele

– Și eu am văzut poze cu Lupul Alb, dar credeam că e o legendă… Nu ai mai fost văzut demult… spuse Ewa.

Cei doi bursuci se făcură mai mici, încercând să o șteargă discret.

– Hei, voi doi! strigă lupul. Eram în plină discuție. Nu e frumos să plecați așa, nu? Mely, tocmai ne împărtășeai din înțelepciunea bunicii tale.

– D-d-da, făcu emoționat Mely, spuneam că bunica zicea că fiecare poartă lumea în inima lui, și că lumea pare fiecăruia după cum e și starea lui de spirit sau alegerile sale obișnuite: e bună sau rea, veselă sau tristă, periculoasă sau banală, prefăcută sau sinceră, curajoasă sau lașă, violentă sau blândă, echilibrată sau disperată…

– Și tu cum crezi că este, Musty? întreba lupul pe celălalt bursuc.

– Eu… eu cred că e așa cum alegem noi să fie, zise Musty. Adică, putem să alegem cum să răspundem, fiecare cum crede că e mai bine pentru el. Uite: jderul a crezut acum că noi i-am pus piedică, da? El a ales să se enerveze și să ne acuze fără să se asigure care e adevărul, da?

– Da, aprobă lupul.

– Păi nu a greșit? Putea să verifice întâi dacă nu cumva a greșit, și apoi să ne acuze.

– Corect, spuse lupul.

– Deci a văzut lumea strâmb, pentru că se temea că cineva își bate joc de el și credea că o să-și piardă respectul celorlalți, zise Musty.

– Pe altă parte, zise Mely, și noi l-am ajutat să-și formeze convingerea asta. Amintește-ți că și noi i-am mai făcut tot felul de farse.

– E adevărat, dar acum trebuia să vadă că nu e așa! se încăpățână Musty să aibă dreptate.

– Trebuia? întrebă lupul mirat. De ce trebuia? Nimic nu trebuie, decât poate, să respiri, dacă vrei să trăiești. De ce te transformi într-un judecător, când ești atât de subiectiv? Găsește-ți echilibrul, acceptă când greșești și împacă-te cu tine însuți. Atunci vei ști cel mai bine cum să reacționezi, în funcție de fiecare situație.

– Adică cum? întrebă nelămurit Musty.

În primul rând, vezi dacă nu cumva ai greșit cu ceva. Ai greșit? Cere-ți scuze și repară greșeala. Vezi, chiar și acolo unde ai rănit doar prin cuvintele spuse, ai lăsat semne care se șterg greu. Și uneori, poți să rănești atât de tare încât chiar dacă rănile se închid, urmele tot rămân…

– Și dacă nu greșești tu, ci celălalt? întrebă curios Mely.

– În cazul ăsta poți să alegi să fii morcov, ou sau cafea.

– Cum?! făcu ochii mari Musty, uitându-se cu neîncredere la lup. Credea că o luase razna.

– Nu știi? E o poveste de-a oamenilor, spuse lupul.

– O știu eu, zise repede Ewa.

– Spune-o, Ewa, o îndemnă lupul.

– O fată se plângea bunicii ei de greutățile vieții, cum totul părea atât de greu pentru ea. Obosise să tot lupte, să tot încerce. Odată ce o problemă era rezolvată, parea că alta nouă apărea. Bunica a pus trei vase la fiert: într-unul a pus morcovi, în altul ouă și în al treilea boabe de cafea. După 20 de minute, a oprit focul și întrebat-o pe nepoată: ”Spune-mi, ce vezi?” ”Morcovi, ouă și cafea” a zis fata.”Cum erau ele înainte de a le pune în apă?” a întrebat bunica. ”Morcovii erau tari, și acum sunt moi. Ouăle erau fragile, acum sunt tari.”Și boabele de cafea? ”Boabele de cafea au fost deosebite, a spus fata. După ce au fiert, boabele au schimbat apa în care au fiert și au eliberat toată savoarea.” ”Și care din acestea ești tu?” a întrebat bunica.

– Și care dintre-acestea ești tu? întrebă ca un ecou lupul. Ești morcovul care pare puternic, însa odată ce te confrunți cu durerea și împrejurările potrivnice, te pierzi cu firea și îți pierzi puterea? Ești oul care începe cu o maximă fragilitate, dar care devine mai puternic pe măsură ce caldura crește? Sau ești ca boabele de cafea? Boabele de cafea, care când apa devine fierbinte, eliberează aroma și parfumul vieții sale? Dacă ești precum bobul de cafea, atunci când lucrurile merg cel mai rau, tu devii mai bun și schimbi situația din jurul tău.

Tăcerea se lăsă peste ei. Ce greu părea totul! Cum ajungeau oare înțelepții înțelepți? Cât timp le lua? se întrebă Ewa. Privi spre grup și văzu ca Lupul Alb se retrăsese în spatele tufelor, aproape nevăzut. Umbra înțeleptului Sfinx Linx, păru să răsară în locul lupului. Cu siguranță, își zise Ewa, lupul a avut un bun învățător!

Cei doi bursuci rămăseseră pe gânduri, încă rumegând ideile date de lup. Pe furiș, de grupul lor se apropiaseră nevăzuți, Pic și Poc. Dintr-odată, săriră din tufiș fix în fața lor, imitând urletul unui lup. Luați prin surprindere, cei doi bursuci o rupseră la goană. Ewa și Silvan săriră în picioare, speriați și enervați. Pic și Poc se tăvăleau de râs.

Fără niciun zâmbet, Ewa înaintă spre cei doi și zise:

– Se pare că voi doi nu puteți să vă simțiți bine dacă nu speriați pe cineva. Este? Sunteți așa dependenți de senzații tari? Hmmm, făcu ea amenițător. Atunci ar fi cazul să vă dăm o infuzie de adrenalină.

– Vă place să fiți cei care dețin controlul, da? întrebă și Silvan. Ce-ar fi dacă s-ar schimba situația și voi ați fi cei speriați?

Pic și Poc se opriră din râs, văzând cât de serioși înaintează cei doi spre ei.

– Ei, da, ce să zic, ne speriați voi pe noi, făcu cu Pic dând din mână a lehamite.

– Noi nu, dar poate ne ajută cineva, zise Ewa privind spre tufișuri.

Dintr-un salt, Lupul Alb sări în mijlocul lor, dezvelindu-și colții, mârâind fioros spre Pic și Poc. Cei doi se albiră brusc, și urlând, o luară la fugă.

– Uff, zise Ewa cu năduf. Nu știu încă să fiu cafea, scuză-mă lupule! și zâmbi. Nu știu tot timpul cum e mai bine să reacționez. Dar morcov nu sunt, poate un ou… râse ea.

– Ești pe drumul cel bun, Ewa, zise Lupul Alb. La fel și prietenul tău. Încrede-te în instinctele tale, sunt sănătoase.

– Și cum aș fi reacționat dacă aș fi fost boabă de cafea? întrebă curioasă Ewa.

– Draga mea, asta vei afla în timp, ai toată viața la dispoziție. Dar uneori, nu e nevoie decât de cineva care să-și arate colții, spuse el făcând cu ochiul. E bine să ai prieteni de nădejde. Și dispăru după tufișuri.

Grăbiți, Ewa și Silvan își strânseră rucsacurile și se îndreptară spre locul de popas. Pic și Poc probabil alertaseră deja grupul și domnul David îi căuta. Ajunseră repede la grup, mergând agale pe potecă, fiecare mușcând dintr-un sandviș. Când îi văzu, domnul David se liniști.

– E adevărat, întrebă Monika cu teamă, e adevărat că v-ați întâlnit cu Lupul Alb?

– Lupul Alb e o legendă, Monika, zise Silvan. Poate să confirme și domnul David.

– Dar așa au spus Pic și Poc! insistă Monika.

– Și tu crezi tot ce spun Pic și Poc? întrebă Ewa.

– Deci sunteți OK și nu ați pățit nimic? zise domnul David.

– Suntem OK și nu am pățit nimic, spuse Silvan.

– Și nu mai zic de faptul că ar fi fost o onoare pentru oricine să vadă pe Lupul Alb, adăugă Ewa cu hotărâre.

– Da, probabil că da, încuviință domnul David. E o legendă frumoasă.

Pic și Poc realizară că picaseră de fraieri, așa că renunțară să mai insiste pe subiect.

Copiii continuară coborârea în ritm vioi, și în scurt timp ajunseră la Platoul 2, la telecabina care cobora până jos, în Porto Feliz. Acolo Festivalul Dafinului îi aștepta cu o mulțime de bunătăți și urmau să se distreze până seara, când autobuzul venea să-i ducă acasă, pe drumul cel mai scurt.

Porto Feliz era în plină sărbătoare. Străzi aglomerate, pline de oameni îmbrăcați în culori fistichii, cu pălării care mai de care mai ciudate, agitație, muzică, dansuri stradale, întreceri și concursuri, tonete cu fructe, sucuri și poncha – băutura tradițională cu rom alb, miere și lămâie, mâncăruri tradiționale, toate se amestecau spre încântarea atât a localnicilor cât și a turiștilor.

Anul acesta, pălăriile cu simboluri naționale erau la mare căutare. Pe străzi întâlneai pălării uriașe sub formă de papagali Ara, orhidee, agave, fructul pasiunii sau lauri. Ewa își cumpără o pălarie-papagal verde, iar Silvan una cu lauri. Arătau atât de haios amândoi, încât își făcură poze și le trimiseră părinților, să se amuze și ei.

– Unde mai mergem acum? întrebă Silvan.

Ewa se întoarse brusc, uitându-se după domnul David. Pălăria îi alunecă pe o parte, și penele îi veniră în ochi. Silvan îi dădu deoparte penele din ochi, zâmbind. ”Verde pe verde”, își spuse el, uitându-se în ochii ca iarba ai Ewei, încadrați de penele verzi .

– Cred că la Totem. Uite-l pe domnul David, ne face semn cu stegulețul, zise ea. Silvan, continua ea serioasă, arăți ca un împărat roman care tocmai a cucerit nu știu ce mare bătălie.

Silvan râse ușor stânjenit.

– Da, dar mai am până ajung boabă de cafea, zise el făcând aluzie la discuția cu Lupul Alb.

Ewa îi povestise pe drum ce se întâmplase de fapt în pădure, încercând să redea cât mai multe amănunte din discuție. După povestea cu lupul, tot restul drumului, Pic și Poc se ținuseră departe de ei.

– Nu știu dacă pe viitor va mai fi cazul să-i speriem pe Pic și Poc. Dacă e nevoie, îmi ascut eu limba și îi fac eu să se sperie de ea, răse Ewa.

– Ești în stare, râse și Silvan. Oricum, contează pe mine să-mi arăt colții, zise el cu subînțeles.

Ajunseră în Piața Totemului. O mulțime de oameni priveau cum ultimele piese ale totemului erau asamblate, creând totemul unic de anul acesta. Tradiția spunea că fiecare din cele șase provincii importante ale insulei trebuia să aducă o bucată de stâlp totemic care să reprezinte simbolic succesul lor pe anul în curs pe o parte, iar pe cealaltă parte, simbolul pentru succesul dorit de ei pentru anul următor. Cu ocazia Festivalului Dafinului, cei șase stâpi cu două fețe se îmbinau într-un stâlp unic, ce simboliza prosperitatea insulei. Doisprezece simboluri se împleteau magic într-un totem uriaș, având ocrotirea Dafinului aducător de noroc. Totemul rămânea un an de zile în piață, până la următorul Festival al Dafinului. Cel de acum se înălța mândru și oamenii începuseră să-l înconjoare, privindu-i cu atenție simbolurile pe ambele părți, punănd căte o frunză de dafin drept ofrandă la baza lui.

Ewa și Silvan se apropiară de totem și începură să privească simbolurile sculptate: pisica, țestoasa, castorul, porcul spinos, bufnița, ariciul, cerbul, ursul, maimuța, căprioara, delfinul, anghila, jderul, bursucul, lupul.

– Nu se poate… făcu Ewa. E prea ciudat…

Silvan privi cu atenție totemul. Într-adevăr, era ciudat. Sub ochii lor, erau etalate cu artă, reprezentările tuturor viețuitoarelor sălbatice cu care Ewa interacționase de când Alma apăruse în viața ei. Coincidență?! Dar toată lumea știe că nu există coincidență…

– Oh, zise Ewa gânditoare, acum mi-ar fi prins bine o audiență la Sfinx Linx.

– Hai, lasă. Vom vedea ce va mai fi, spuse Silvan, luând-o ocrotitor după umeri.

Și se amestecară tăcuți în mulțimea gălăgioasă, purtați de zgomotele pieții, de muzica, dansul și râsetele trecătorilor. Totemul rămase în urma lor ca o antenă antică misterioasă, conectat cu o lume neștiută.

Print Friendly, PDF & Email


Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Campurile obligatorii sunt marcate cu *