Poveștile Ewei

Cap. 7. Delfinul, țestoasa și anghila.
Rolurile pe care le jucăm

Rolurile pe care le jucăm în viață

– Ce păcat că nu poți veni cu noi, Alma! zise Ewa mângâindu-i blana pufoasă.

– Lasă, oricum nu mă prea omor eu cu apa, o liniști Alma. Vedeți voi ce mai faceți pe acolo. Presimt că va fi multă lume pe plajă, azi.

Într-adevăr, se apropia sezonul mai rece și lumea încerca să profite din plin de temperaturile de acum. În Palo Santo părea să nu existe decât două anotimpuri: vara și toamna. O climă excelent temperată, caldă pe tot parcursul anului – vara nu depășeau 28 de grade Celsius, iarna 20 de grade, atât în apă cât și pe uscat. La 20 grade deși nu era frig, nu mai era totuși vreme de plajă, de sporturi nautice sau înot. Așa că, ultimele zile călduroase scoteau pe plajă o mulțime de palosantezi, dornici să se bucure cât mai mult de sfârșitul sezonului cald. Cu peste 200 km de plaje pe coasta sudică, Palo Santo era mereu un punct de atracție al arhipelagului de insule din care făcea parte, fiind cel mai mare și cel mai ofertant obiectiv turistic din zonă.

Ewa ajunsese împreună cu toată familia la plaja Santa Deusa. Plecaseră și de data aceasta împreună cu familia Leonhard, care deveniseră cei mai buni prieteni de familie. Așa cum se așteptau, plaja era plină de oameni.       Recunoscuse o mare parte din colegii lor: Erika, Mario, Monika, Paul. Îl văzuse chiar și pe domnul David, împreună cu familia lui: soția și doi ștrengari blonzi care se alergau prin nisip, în timp ce tatăl lor gesticula nervos. ”Ce amuzant”, gândi Ewa, ”la școală, domnul David e mereu calm și echilibrat, dar acum, cu familia, pare alt om! Probabil că la școală trebuie să se controleze mai bine, doar e în rol de educator. Aici, săracul, e doar tată!” zâmbi ea cu înțelegere.

Avea chef de scuba diving. Era mereu fascinată de spectacolul din apă, de multitudinea vietăților, de mirajul peisajului acvatic. O lume întreagă sub apă, plină de surprize. Ewa era ca peștele în apă, se simțea perfect în mediul ăsta de când era mică. Nici nu-și mai amintea când învățase să înoate, așa mult trecuse. Dar își amintea ziua când își pusese pentru prima oară tubul de respirat în gură la lecția de snorkeling și se băgase mult mai adânc în apă. Așa învățase că în cazul snorkelingului, trebuia să fii atent dacă te scufundai în apă mai mult decât lungimea tubului de respirat. Acum îi venea să râdă când își amintea. Scuba diving începuse să facă de vreun an de zile, pentru cursuri condiția era să ai minim 7 ani împliniți și multă voință. Voință avea, așa că învățase destul de repede cum să se descurce cu echipamentul și cum să umble cu tubul de nitrox. Făcea parte acum din echipa Scuba Diving Kids – copii care se scufundau împreună cu instructorii și partenerii lor de scufundări (scuba buddy), și aștepta cu nerăbdare să crească și să ajungă ca și fratele ei, la echipa Scuba Diving Junior. Atunci, ar fi avut mult mai multă libertate decât acum, și abia aștepta să exploreze alte teritorii decât cele permise până acum.

Din fericire, Silvan putea să fie scuba buddy pentru Ewa. Crescut în Madeira, fusese familiarizat cu toate sporturile acvatice, încă de mic. Începuse și el cursurile tot cu un an în urmă și acum mergeau împreună la același club.

Se pare că azi atât ei cât și frații lor, aleseseră să facă scufundări. Ewa și Silvan se îndreptară spre Centrul Scuba Diving Kids, Adam și Enya spre Scuba Diving Junior. Locurile de explorare erau diferite. Cei mici aveau zonele cele mai liniștite și apropiate de țărm. Juniorii aveau acces la zone mai îndepărtate de țărm, iar profesioniștii se bucurau de arii întinse și ”sălbatice”.

Pe plajă, Clara rămase cu părinții lor, fiind prea mică pentru sporturile practicate de frații ei. Urma să meargă la parcul acvatic. Deja întâlnise o mulțime de colege de grădiniță și abia aștepta să se joace împreună.

Așezați în barcă, Ewa și Silvan se îndreptau cu ceilalți scufundători spre zona ”for kids”. Cu părul blond în vânt și fără ochelarii obișnuiți, Silvan arăta ca într-o reclamă. Ewei îi plăcea să tragă cu ochiul la el ori de câte ori mergeau cu barca, parcă descoperea mereu ceva nou în înfățișarea lui.

– Ce-ar fi dacă azi am găsi o comoară? zise Ewa mijind ochii verzi, în bătaia soarelui.

Silvan se întoarse spre ea și zâmbi.

– Asta speri de fiecare dată când ne scufundăm. Din păcate, locurile astea nu mai ascund nicio comoară, sunt mult prea explorate. Poate când vom trece la ”juniori” și vom putea face scufundări în alte locuri, dar și acelea sunt mult prea cunoscute…

– Uff, dar nu mă lași deloc să visez, zise înciudată Ewa. Ești mereu cu capul pe umeri, rațional, logic…Tu nu visezi puțină aventură?                   – Oho, oho, făcu el.

Ewa se încruntă: ”oho,oho ” adică ”da”, sau ”oho, oho” adică ”nu” vrea să spună? Cred că ”da”, altfel nu ar fi prieten cu ea, ci cu Monika! Apropo…”

– Monika și Paul erau în grupul de snorkeling, i-ai văzut? Cred că sunt începători, zise ea.

”Oricum, cei doi sunt la extreme și se completează perfect” completă ea în minte, gândindu-se la Monika, care se speria ușor și își făcea o mie de griji pentru toate, în contrast cu Paul, relaxarea întruchipată, zen-ul absolut. Chicoti.

– Iar îți umblă ceva prin cap, zâmbi Silvan. I-am văzut. Iar Mario, Erika, Pic și Poc mergeau să înoate cu delfinii. La cum îi știm pe Pic și Poc, cred că s-au dus special cu ei numai ca să le mai facă niște farse!

Pic și Poc erau doi colegi porecliți astfel pentru că erau mereu nedespărțiți, puși pe glume și pe farse, prieteni încă de la grădiniță. Pic era un lungan slăbuț, cu ochii gri – spălăciți, iar Poc un rotofei mic de statură cu ochii vii și pătrunzători. Numai când își făceau apariția, cei doi provocau deja zâmbete. Cu ei în preajmă, nimeni nu era în siguranță, dar aveai garanția că te vei distra.

– Ha-ha! O să aflăm ce s-a întâmplat când ne întoarcem, sigur vor avea ceva de povestit, zise Ewa.

Barca se opri. Ajunseseră la destinație. Urmau ultimele verificări ale echipamentului, ultimele ajustări, brățările senzoriale, GPS-ul și S.O.S-ul activate, apoi marele salt în lumea albastră. Supraveghetorii dădură ultimele instrucțiuni grupului, apoi se împărțiră în mini-grupuri. La fiecare patru copii era un supraveghetor, copiii înotau câte doi, în parteneriat ”scuba buddy”. Regulile erau foarte clare și precise iar oricine le încălca, era exclus din club sau mai grav, avea interdicție pe viitor pentru scuba diving. Rolul instructorilor și supraveghetorilor era să se asigure că regulile sunt respectate și să intervină în orice situație tensionată sau periculoasă. În fond, aveau o mare responsabilitate pe umeri!

Ewa și Silvan intrară aproape simultan în apă. Albastrul oceanului îi învălui, și cei doi se aventurară cu echipa lor în adâncuri. Ceilalți doi scuba buddy se țineau mai aproape de Bob, supraveghetorul. Ewa și Silvan îl știau pe Bob de ceva timp, se împrieteniseră cu el și făcuseră împreună multe scufundări. Azi atenția lui Bob era îndreptată mai mult către ceilalți doi copii, pe care nu îi cunoștea foarte bine și pe care vroia să-i țină aproape de el pentru observație. De Ewa și Silvan nu își făcea probleme. Bob le făcu semn să coboare. Lumea mirifică a oceanului începea să se arate. Din cele 33 de locuri de scufundare de pe coasta lor, Bob alesese azi unul unde nu mai fuseseră până acum. Încântați de noutate, Ewa și Silvan înotau lent printre mici stânci vulcanice și recifuri de corali, arătându-și unul altuia ce minunății mai descopereau.

”Privește acolo!” îi făcu semn Silvan și Ewa se întoarse spre direcția indicată. Un pește-papagal ciugulea de zor dintr-o algă, cu gura lui caraghioasă, ca un cioc. ”Ha, ha”, râse în sinea ei Ewa, ”parcă zâmbește!”  În apă, Ewa nu auzea ce spun vietățile marine, dar înțelegea, intuia, le auzea în minte. Frică nu îi fusese însă niciodată de ele. Instructorii avertizau scufundătorii să aibă grijă la anumite specii, să nu le provoace, și că în general, vietățile marine se comportă ca și oamenii: majoritatea se feresc de ceea ce nu cunosc. Dacă nu le sperie, ele nu atacă. Ewa se lămurise demult de acest lucru. În plus, convingerea ei era că fiecare vietate e unică în specia ei, ca și oamenii. Așa cum nu există doi oameni identici, așa și fiecare peștișor e unic în felul lui, fiecare vietate cu personalitatea sa. Unele sunt mai timide, altele mai sperioase, altele aventuroase… depinde ce nimerești. Dacă să provoci un peștișor nu pare periculos, altceva e să provoci o baracudă, nu? Sau o pisică de mare, o caracatiță, sau o anghilă?

”Ia uite, un Nemo!” se bucură Ewa. De când văzuse desenele animate cu Nemo, Ewa spunea așa tuturor peștilor-clovn. ”Unde e Silvan, să i-l arăt?” Îl văzu pe Silvan aproape de o stâncă, arătând spre niște pești-neon strălucitori. Ewa făcu ”OK” și îi arătă peștele-clovn care înota liniștit printre tentaculele anemonei gazdă.

”Stop” îi făcu semn Silvan. Ewa îi răspunse prin semn: ”OK”. Știa demult că nu trebuie să atingă tentaculele otrăvitoare ale anemonei și că peștele ar fi apărat-o agresiv. Nemo își lua rolul de protector în serios, ca orice pește-clovn care are grijă de gazda sa, fără de care nu ar fi supraviețuit.

”Doar vă admir,” le transmise Ewa, în gând. Și Nemo dădu din aripioare, parcă zâmbind.

Se întoarse atunci spre Silvan și înotă spre el. O anghilă trecu în viteză pe lângă Ewa, aproape să o atingă.

”Hei! Zi pardon! Unde te grăbești așa, doamnă?!” exclamă Ewa în gând. Apoi realiză că ceva nu era în regulă: anghilele stăteau de obicei ascunse în locuri întunecoase, se fereau de oameni și preferau să înoate noaptea. Ce căuta aici anghila? Se uită după Silvan, să se convingă că o văzuse și el. Silvan făcu semnul ”întrebare”.

Așadar, se mira și el. Nu apucară să se dezmeticească bine că, nu se știe de unde, apărură gemenii Kroll, Redda și Ruddy. ”Dubios!” își spuse Ewa. Cei doi păreau că sunt în urmărirea anghilei. Trecură grăbiți pe lângă ei și dispărură curând din raza lor vizuală. Ewa și Silvan se priviră și, aproape în același timp, îndoiră arătătorul sub formă de întrebare. Da, era dubios! Juniorii aveau locurile lor de scufundare, nu se amestecau cu ceilalți.

Între timp, Bob veni cu ceilalți doi scufundători lângă ei și le făcu semn să o ia spre dreapta, spre o stânca înaltă, măcinată de găuri, o urmă pierdută a vulcanului ce cândva crease insula. Fisurile din stânci și micile caverne erau adăpostul preferat al multor specii de pești și a tot felul de vietăți. ”Bravo Bob, inspirat, ca întotdeauna”, își zise Ewa. ”Se vede că Bob iubește ceea ce face, e foarte bun în meseria lui”.

O lume vie, multicoloră, se deschise în fața lor și fascinați, descoperiră recifuri roz și mov, liane de alge printre care înotau delicat pești-zebră, scalari, doi minunați pești-dragon… În apropiere, câțiva spectaculoși pești imperiali colorați în galben și albastru ciuguleau grațios un burete. Un pește-leu trecu cu emfază pe lângă ei, speriind doi creveți transparenți, un sifonofor și un căluț de mare. Un arici de mare stătea ascuns la baza stâncii, în nisip, nemișcat. Lângă el, o stea de mare auriu-roșcată înainta tacticoasă. O stea de mare!

Ori de câte ori vedea o stea de mare, Ewa era în culmea fericirii. Era ca și cum Universul îi făcea semn că totul e OK. Bob le vorbise într-o zi despre puterile animalelor marine, și ea fusese impresionată de micuța stea de mare. Ewa avea o slăbiciune pentru stele, fie ele pe cer sau în apă. Nu putuse uita povestea lui Bob despre steaua de mare, și reținuse că micuța stea de mare era simbolul care unea la un loc toate cele cinci elemente: aerul, apa, pământul, focul și spiritul. Avea forța de a se regenera (îi creștea brațul la loc dacă și-l pierdea în luptă!), era în permanentă schimbare de energii și transmitea informații subtile. Așa că, ori de câte ori vedea o stea de mare, Ewa asculta cu simțurile ciulite, poate-poate va auzi ceva. Steaua de mare se opri puțin când ajunse lângă Ewa, stătu câteva secunde, apoi ridică un braț și îl îndreptă spre dreapta.

”Să fie adevărat?” se întrebă Ewa. ”Oare chiar mi-a indicat direcția aceea?” Se uită spre Silvan, care o privea fix. Apoi făcu și el semn în același sens.

”OK”, își zise Ewa. ”Să mergem!” Și, fără grabă, înotară în direcția indicată.

Nu înaintaseră mult, când Ewa auzi niște voci venind de după stâncă. Îi făcu semn lui Silvan să se oprească. Un delfin discuta pe un ton ridicat cu fiul său:

– Nu înțeleg ce e așa greu de înțeles! Dacă nu înveți să vânezi, o să ajungi de râsul focilor. Viața e grea și trebuie să fii pregătit pentru ea, oricând un alt delfin îți poate lua locul. Crezi că eu am ajuns în patrula de coastă pe ochi frumoși? Nu fiule, am muncit de mi-au sărit ochii. Și acum ascultă toți de mine. Vrei să ajungi ca ei, sau ca mine? Ascultă-mă pe mine, că știu ce vorbesc. Când zic ”drepți”, să văd că stai în coadă, când zic ”culcat”, să văd că ești pe burtă. Ai înțeles?

Bietul delfinaș nu mai zicea nimic. Tatăl îi ținea morală probabil de ceva timp. În mod normal, Ewa s-ar fi băgat în discuție, că nu ținea prea mult la protocol, dar acum nu avea ce face decât să asculte.

–  Am putea vorbi între patru ochi, Eduard? se auzi o voce hotărâtă.

Curioasă, Ewa trase cu ochiul după stâncă. O uriașă țestoasă verde, plină de picățele, dădea calm din înotătoare, lângă delfin.

– Philip, du-te și te joacă până vorbesc eu cu doamna învățătoare, zise delfinul-tată.

Cel mic o zbughi imediat, fericit că a scăpat.

– Te cunosc de când erai mic, Eduard, începu țestoasa. Mi-ai fost elev, ca și tatăl, bunicul și străbunicul tău, așa că să nu-mi vinzi mie alge, spune-mi ce te frământă.

Delfinul, încurcat, își drese vocea și zise:

–  Ce să spun doamna Saga, îmi fac griji, ca orice părinte pentru copilul lui. Aș vrea să știu că reușește în viață, că nu va ajunge un ratat.

– Toți părinții doresc asta, nimic nou aici. Și cu toate acestea, intențiile bune nu înseamnă și folosirea mijloacelor cele mai potrivite. Lasă-mă să te întreb ceva: îți cunoști bine copilul? Știi ce-i place, știi ce ar vrea? Îl încurajezi să experimenteze ceea ce dorește, sau hotărăști tu în locul lui?

– De ce nu aș hotărî eu în locul lui? E încă mic, nu are experiență, nu știe ce e mai bine pentru el. Eu, pe de altă parte am experiență, știu cum merg lucrurile și ce ar fi de făcut. Dar e încăpățânat, nu vrea să asculte.

– Adică, e ca tine. Nici tu nu vrei să-l asculți.

Delfinul căzu puțin pe gânduri. Era adevărat, nu ținea neapărat să-și asculte fiul ce are de zis, pentru el conta ce avea el de spus. El reprezenta Autoritatea. Ca și cum i-ar fi citit gândurile, țestoasa continuă.

– Când erai copil, visai să ajungi în patrula de coastă. Nu-i așa?

– Și acolo am și ajuns în cele din urmă, zise delfinul, mândru.

– Era visul tău, nu al altcuiva. Îți amintești?

Delfinul revăzu în minte scena când își făcuse curaj să le spună părinților săi că hotărâse să se facă delfin de pază. O meserie plină de pericole, din care puțini ieșeau la pensie. Mama se prăbușise disperată pe un pat de alge, tatăl începu să înoate scurt stânga – dreapta, apoi îi ținuse celebrul discurs despre viață și moarte. Și totuși, el alesese calea aceasta. Și nu regreta. Tatăl lui, deși cu inima strânsă, îl susținuse până la urmă în alegerea lui, deși și-ar fi dorit ca fiul lui să-i calce pe urme, într-o meserie liniștită și respectată. După ani de zile, recunoscuse însă în fața lui că se mândrește cu el. Tatăl lui avusese curajul și înțelepciunea de a-l lăsa liber să aleagă. El de ce nu putea face la fel cu fiul lui?

– E atât de greu să fii părinte, oftă el. Toate spaimele și fricile ies la suprafață, dar nu sunt în legătură cu tine, sunt în legătură cu copilul tău, ceea ce e și mai rău! Și îți trebuie mare putere să treci de ele. De aceea prefer ca totul să fie disciplină, ordine, să meargă toate conform planului!

– Adică să te comporți acasă ca și la serviciu? La serviciu ești șeful, cel care dă ordine și sunt respectate. Acasă cine ești: Șeful sau Tatăl?

– Șeful, recunoscu delfinul cu jumătate de glas.

– Și ce șanse crezi că are Șeful cu familia? Vezi tu, Eduard, în viața asta noi jucăm mai multe roluri, depinde de locul unde ne aflăm. La serviciu poți fi: Șeful, Colegul… Acasă poți fi: Tatăl, Soțul… În familie: Frate, Unchi, Nepot, Bunic… În lume poți fi Prietenul, Vecinul, Învățătorul, Artistul… Sunt atâtea roluri pe care putem să le jucăm! Cheia e să-l jucăm pe cel potrivit în situația dată. În situația asta, ce rol trebuie să joci?

– Rolul Tatălui, zise delfinul oftând.

– Și ce ar face un Tată ideal?

– Cred că… ar încuraja copilul să descopere ce îi place, să facă ce își dorește, să aibă încredere în el, să-și dezvolte abilitățile, să devină puternic, înțelept și echilibrat, să se descurce singur…

Aproape de stâncă, un căluț de mare își plimba puietul din burtă mândru nevoie-mare.

– Uită-te la el, spuse țestoasa. Este un tată unic. Pentru puțin timp, cât poartă puii în burta lui, e și tată și mamă. Cât timp puii sunt în burta lui, îi protejează și îi învață tot ce știe pentru a se descurca singuri când vor părăsi burtica. Apoi îi lasă încrezător, să iasă în lume. Îți imaginezi ce bogată e perspectiva lui asupra vieții?

Delfinul privi spre căluțul de mare. ”Să fii și tată și mamă în același timp!” Nu se gândise niciodată la asta până acum. ”Căluțul ăsta e un erou”, își zise delfinul, ”Eu nu cred că aș face față, abia mă descurc ca tată!”

– Acum, imaginează-te în rolul tatălui perfect, continuă țestoasa. Cel care dorește să-și vadă copilul fericit, să fie lângă el, să-l sprijine când are nevoie. Ce crezi că ar avea nevoie acum micuțul Philip? Nu-mi răspunde… Răspunsul te privește.

Și țestoasa Saga se îndepărtă agale, făcându-i semn de rămas bun. O fâlfâire lentă de dorsale pestrițe, și țestoasa dispăru.

Delfinul căzu pe gânduri. Se învârti în cerc un timp, apoi strigă:

– Philip! Philip!

Cel mic apăru în grabă, înotând spre el.

– Hai să facem o plimbare, Philip, zise cu blândețe delfinul. Ți-am povestit vreodată cum am pierdut eu, când eram mic, un banc întreg de heringi? Îmi exersam înotul cu spatele pe vremea aia – știi, cel pe verticală – și îmi era mintea numai la distracții. Eu fiind fratele mai mare, trebuia să iau urma bancurilor de heringi și să-i anunt pe ai mei când găseam unul. Ei, să vezi ce-am pățit…

Și vocea delfinului se pierdu încet, pe măsură ce se îndepărtau de stâncă. După puțin timp, Ewa auzi clar vocea celui mic, râzând în hohote. Ewei i se umeziră ușor ochii. Parcă i se făcuse dor de ai ei.

Bob și ceilalți doi scafandri erau pe partea cealaltă a stâncii, îi vedea. Silvan rămăsese lângă ea, cât timp urmărise discuția delfinului cu țestoasa. Curând trebuiau să se întoarcă. Ledurile de la brățări avertizau acest lucru. Bob le făcu semn să se întoarcă. Toți patru, răsfirați, începură să înoate în direcția opusă. Ewa și Silvan rămăseseră un pic mai în spate. Silvan făcu semn spre Ewa: ”OK?”

”OK”, răspunse Ewa.

Înotau fără grabă, bucurându-se de delicatețea vegetației care se ondula sub mișcarea curenților, de recifurile viu-colorate și peștișorii multicolori, când deodată, frații Kroll îi depășiră în viteză. Redda avea prinsă de mână o mică pungă în care sclipea ceva. Silvan și Ewa se opriră, intrigați. După ei, o anghilă înota cu viteză maximă, dorind parcă să-i ajungă. Cei doi Kroll se îndreptară spre stânca cavernoasă și dispărură după ea. De parcă nu era destul, Adam și Enya trecură ca o furtună pe lângă ei, îi depășiră, și se îndreptară spre stâncă.

Fără să stea prea mult pe gânduri, Ewa se luă după ei, urmată de Silvan. Pe măsură ce se apropiau, văzu un soi de încăierare cu încetinitorul între frații Kroll și proprii lor frați. Redda nu mai avea punguța la ea, obiectul strălucitor dispăruse. Instinctiv, Ewa înotă spre ei și se băgă fix în mijlocul încăierării. Redda furioasă, trase de furtunul Ewei. Pentru o secundă, Ewa crezu că rămâne făra aer și paraliză de teamă. Din fericire, furtunul era încă în gură și făcea contact cu tubul de oxigen. Adam și Enya își reveniră rapid din șoc și săriră pe cei doi, care bătură în retragere. Silvan o trase pe Ewa din mijlocul lor.

– ”OK?” întrebă el prin semne.

Adam și Enya lăsară pe frații Kroll să se îndepărteze, preocupați de Ewa. Enya puse mâna pe Ewa și în momentul acela totul se schimbă. Plină de uimire, Ewa simți cum se liniștește ca prin farmec, fiind învăluită de pace și o senzație de plutire, de fericire. Atunci înțelese: și Enya era specială. O privi cu recunoștință și apoi îi făcu semn: ”OK”. Apoi, adăuga un semn care nu era în limbajul scufundătorilor, dar pe care toți îl înțelegeau. Își uni palmele în centrul inimii și aplecă ușor capul, în semn de mulțumire. Enya îi răspunse la fel.

Silvan le arătă celor doi ledurile de la brățări:

– ”Noi trebuie să ne întoarcem”

– ”OK” răspunse Adam.

– ”Stop”, făcu Ewa semn.

Ceilalți se opriră, nedumeriți. Lângă Ewa, anghila își făcuse apariția și o privea nemișcată. Ewa stătu o clipă, și ascultă ce are de zis. Apoi le făcu semn să o urmeze. Anghila o luase înainte, sigură pe ea, apoi se opri în fața unei crăpături din stâncă. Ușor ezitând, Ewa băgă mâna în ea și scoase la iveală o punguță în care se afla un minunat cristal argintiu, sclipitor.

Adam și Enya o îmbrățișară, plini de bucurie. Dacă ar fi putut să țopăie, ar fi făcut-o. Ewa puse cristalul în mâna Enyei și făcu un ”OK” urmat de semnul că trebuie să plece. Bob trebuia să apară în orice moment, cu siguranță descoperise că nu mai erau în grup. Mulțumi anghilei și, împreună cu Silvan, o luă repejor spre Bob, care deja înota spre ei împreuna cu ceilalți doi scufundători. Când ajunseră lângă el, acesta le făcu scurt niște semne: ”Priviți la mine”. ”Stop”. ”Mda”, își zise Ewa ”s-a cam supărat pe noi”. ”OK” făcu ea. ”OK” făcu și Silvan, și înotară cuminți pe lângă Bob până când ajunseră la barcă.

– Uuuufff! făcu Ewa, scoțându-și masca și umplându-și pieptul de aer.

– Ești bine? întrebă Silvan. Îngrijorarea i se citea în ochi.

– Sunt bine, zise Ewa zâmbind.

Pe neașteptate, Silvan o luă după umeri și o trase spre el. Ewa rămase lipită de el, emoționată de gestul lui cald, care îi arăta cât de mult îi pasă. El îi dădu drumul apoi, ușor încurcat, spunând:

– Să nu mai faci chestii din astea, că mi se înmoaie picioarele! Lasă și pe alții să fie eroi, adăugă el zâmbind.

– Oh, mă scuzi, râse Ewa. Data viitoare tu vei culege toți laurii victoriei.

– Între timp, poate mă lămurești la ce victorie am asistat, că nu prea am înțeles… zise Silvan.

– Dacă te referi la faza cu frații Kroll, rămâne un mister deocamdată și pentru mine… Dar am mai multe să-ți povestesc, zise Ewa gândindu-se la delfinul – tată și țestoasa Saga. Abia aștept. E groaznic că nu putem vorbi în apă!

– Ați putea vorbi, dacă ați avea echipament special, zise Bob prinzând din zbor ultimele cuvinte ale Ewei. Dar acela e pentru cercetători, nu pentru sportivi. Apropo, voi mai vreți să faceți scufundări sau nu? întrebă el încruntându-se ușor.

Ewa și Silvan se făcură mici. ”Oh nu, să nu spună că ne dă afară din clubul nostru!” se rugă în gând Ewa. Amândoi încuviințară grav din cap.

– Bun! zise atunci Bob. Atunci să știți că vreau să vă am permanent în raza mea vizuală și regulamentul să vă fie lege. Nu o să vă mai amintesc asta niciodată, dar la prima greșeală, părăsiți clubul. S-a înțeles?

– Da, zise Ewa spășită.

– Da, zise și Silvan.

– OK, atunci.

Și Bob se duse la ceilalți copii, lăsându-i să-și rumege vina.

– E dur, spuse Silvan.

– E rolul lui, zâmbi Ewa cu înțelegere. Fiecare trebuie să se comporte la locul potrivit, cu rolul potrivit.

– E ceva ce ai învățat acum?

– Am avut, ca să zic așa, o revelație! râse Ewa. O să-ți povestesc.

Și Ewa zâmbi, cuibărindu-se în barcă cât mai comod, închizând ochii și lăsând razele soarelui să îi încălzească pleoapele. ”În fond, toată lumea s-a descurcat excelent. Adam în rolul fratelui, Silvan al prietenului, Enya al vindecătoarei, Bob al instructorului”… Și ea? Ea ce rol jucase? ”Al eroinei principale, bineînțeles!” Și începu să râdă de una singură.

Print Friendly, PDF & Email


Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Campurile obligatorii sunt marcate cu *