Poveștile Ewei

Cap.5. Cerbul cel bun.
Atitudinea. A te concentra pe partea bună a lucrurilor

 

Atitudinea. A te concentra pe partea bună a lucrurilor.

Compasiunea, înțelegerea, bunătatea

 

Ewa coborî scările spre living în fugă, încercând să nu scape pe jos cele pregătite pentru școală. Azi aveau lecții în natură, despre flora locală și urmau să meargă cu toții în rezervația naturală. Ce bine! Ewa era încântată oridecâte ori avea ocazia să mergă în natură. Practic, era o excursie, nici nu mai conta faptul că urmau să facă și lecții. Autocarul îi ducea până la locul stabilit de domnul David iar acolo urmau să se împartă în echipe, fiecare echipă având o temă de cercetat.

În living, doamna SatNam pregătise micul dejun. Alma stătea cuminte în coșul ei. Cum apăru Ewa, Alma se ridică repede din coș și o însoți pe Ewa până la masă.

– Ei, bună dimineața, zise mama. Ia uite ce repede s-a ridicat Alma când te-a văzut! Dă-i te rog ceva de mâncare Ewa, eu nu am apucat încă.

Ewa îi puse bobițe în castron și mângâind-o, zise:

– Hai dragă, poftim la mic dejun! Stai să-ți aduc și apa proaspătă. Ce mai zici tu?

Doamna SatNam auzi niște miaunături și o văzu pe Alma cum îi dădea târcoale Ewei. Alma continua să miaune și să se învârtă pe lângă Ewa, Ewa o mângâia și îi vorbea în șoaptă.

– Ce drăguțe sunteți voi, zise mama, și își văzu de treabă.

– Când ai aflat asta? continuă în șoaptă Ewa.

– Azi dimineață. Probabil bietul cerb a stat toată noaptea cu piciorul prins în capcana veche. Caută-l Ewa, și salvează-l cât mai repede! Animalele din pădure te vor ajuta să-l găsești.

– Azi ajungem cu toată clasa în rezervație. Cum ajungem, eu și Silvan îl vom căuta. Stai liniștită, nu ne dăm noi bătuți așa ușor!

Alma o mai înconjură pe Ewa o dată, apoi sări pe pervazul ferestrei, afară.

– Ia te uită, nici nu a mâncat! se miră mama. Probabil avea nevoie de afecțiune mai mult decât de mâncare. Lasă că vine ea în casă dacă i se face foame, zise mama zâmbind.

– Mama, nu e nevoie să mă ducă tata la școală azi, iau autobuzul școlii. Mă duc să mai iau câte ceva pentru școală și plec! zise Ewa și alergă pe scări. Ajunsă sus, merse glonț spre debaraua cu unelte a tatei și căută orice ar fi putut să o ajute să umble la o capcană: clește, patent, șurubelniță… Le luă pe toate trei și le băgă în rucsac. Coborî în viteză scările și zise:

– Sunt gata de plecare!

– Stai, Ewa, nu ai mâncat nimic!  Ia ceva cu tine măcar, vei avea nevoie de energie dacă mergeți în rezervație. Până la pauza de masă va trece ceva timp…

– Bine, mama! zise Ewa învelind rapid două sandvișuri în șervețel. Uite, le mănânc pe drum! Am plecat, te pup! strigă Ewa și fugi pe ușă.

– Ce ți-e și cu copiii ăștia, oftă doamna SatNam. Numai pe fugă, numai pe fugă…

Autocarul cu elevi se oprise în parcarea de la intrarea în rezervație.  Accesul era permis aproximativ trei kilometri în zonă, după care rezervația era monitorizată și nu se mai putea intra decât cu autorizație specială. În parcare era amenajat un mic complex comercial: tonete cu mâncare, un minimarket, o zonă cu băncuțe, toalete, o farmacie, un mic centru de prim ajutor… tot ce era nevoie pentru un popas. Aici urmau să se întoarcă pentru masa de prânz, peste aproximativ trei ore.

Ewa așteptase cu nerăbdare să se întâlnească cu Silvan pentru a-i povesti despre cerb. Trebuiau să găsească o soluție de a se îndepărta de grup și a pleca în căutarea lui.

Domnul David îi împărțise în echipe de patru elevi și apoi fiecare echipă trase la sorți un bilet cu o temă. Pe biletul lor scria ”Identificați cât mai multe specii de licheni și arbori cu frunze ascuțite”. Fiecare echipă avea pentru înregistrare două aparate foto și o mulțime de plicuri de plastic, pentru mostre. Echipa care avea cele mai multe rezultate, era premiată.

Ewa și Silvan nimeriseră în echipă cu Erika și Paul, doi colegi cum nu se poate mai diferiți.

Dacă pentru unii premiul nu era un motiv de mobilizare, nu la fel stăteau lucrurile pentru Erika. Crescută în spiritul competiției, Erika nu concepea să piardă. Pe altă parte, Paul era total relaxat și nu avea niciun fel de ambiții, a câștiga sau nu un premiu pentru el era egal cu zero. Ewa și Silvan erau prinși în această echipă, din start așezată pe un butoi de pulbere, și aveau atât de puțin timp la dispoziție ca să găsească cerbul rănit!

– Eu zic să ne împărțim câte doi și să căutam să acoperim cât mai mult aria noastră, zise Erika, pusă pe fapte mari. Eu merg cu Silvan și Ewa cu Paul. Fiecare ia câte un aparat foto, plicurile pentru mostre, și ne întâlnim aici peste două ore. Noi trebuie să câștigăm premiul, nici nu mă gândesc că ar putea fi altcineva, ați auzit?

Ewa și Silvan se uitară unul la altul. Știau cât de încăpățânată putea fi Erika. Avea pretenția mereu de a face lucrurile așa cum considera ea că e mai bine și nu scăpa nicio ocazie să-și asume rolul de organizator sau lider. Trebuiau să scape cât mai repede de ea și de Paul!

Silvan luă un aparat foto și îl băgă în rucsac, Ewa luă o mână de plicuri pentru mostre și le îndesă în rucsacul ei.

– Excelentă ideea cu împărțitul doi la doi, Erika, începu Silvan. Doar că… eu merg cu Ewa și ne grăbim să găsim cât mai mulți licheni! zise el repede și o trase pe Ewa de mână după el…

Cei doi o rupseră la fugă lăsându-i cu ochii în soare pe Erika și Paul. Nervoasă, Erika, țipă după ei:

– Dacă pierdem premiul din cauza voastră, ați încurcat-o! Să nu vă prind că veniți cu mâna goală! Și apoi spre Paul, care rămăsese nepăsător la toată scena: ”Și tu ce ai rămas așa? Crezi că lichenii ăștia își fac selfie?

– Relaxează-te, dragă, că nici nu au picioare să fugă… făcu flegmatic Paul. Avem tot timpul din lume…

Erika dădu ochii peste cap și mormăi: ”Nu mă-nnebuni!”. Apoi, mai tare: ”Hai, ne mișcam și noi mai cu talent? Dă-mi aparatul foto. Ia pungile. Și acum, ochii mari la copaci!”

Ewa și Silvan se opriră din alergat, râzând.

– Ce i-ai făcut-o! zise Ewa cu respirația întretăiată. O să ne țină minte.

– N-are decât! Să nu mai facă planuri fară să întrebe înainte, zise Silvan.

– Să ne concentrăm acum pe treburile noastre. Eu o să aflu unde e cerbul. Tu uită-te în jur cât cautăm, vezi unde sunt lichenii și copacii cu frunze ascuțite și fă poze. Nimeni nu e mai bun decât tine să-i găsești! zâmbi Ewa.

– Floare la ureche, zise Silvan.

Pădurea era liniștită, scăldată într-o lumină difuză, doar ciripitul amestecat al păsărilor se auzea din când în când. Ewa încercă să înțeleagă ce vorbeau, dar nu era nimic deosebit, doar discutau între ele. Nu întâlniseră încă niciun animal și Ewa era contrariată. De ce era atâta liniște când cineva avea nevoie de ajutor?! Un foșnet de la picioarele ei îi atrase atenția. O șopârlă mică și verde o privea fix.

– Bună, zise Ewa.

– Bună, zise șopârla, clipind ușor.

– Eu sunt Ewa. Caut un cerb rănit, știi ceva despre asta?

– Bine că ai ajuns, Ewa! Eu sunt Emerald. Am auzit ce a pățit Hart. Bietul, stă de aseară prins în capcană. Nu pot să vă duc acolo repede, am picioarele mici, dar pot să vă duc până unde m-am întâlnit cu veverița. Ea știe unde se află Hart.

– Bine, Emerald! Du-ne repede la veveriță, zise Eva și îi făcu semn lui Silvan să o urmeze.

Emerald alergă cât îl ținură piciorușele, cu cei doi după el. La o răscruce de drumuri, o veveriță țopăia nerăbdătoare, sărind din creangă în creangă. Când îi văzu, exclamă:

– Ewa! Ce bine că ai ajuns! Vino cu mine imediat! Nu știu cât mai rezistă Hart, are dureri groaznice!

Nu mai era timp de prezentări și amabiltăți, îngrijorarea din vocea veveriței spunea totul. Ewa îi spuse lui Silvan: ”Să ne grăbim!” și el înțelese imediat că situația era gravă. Alergară după veveriță, cât putură de repede.  Apoi, dintr-o dată, îl văzură. Jos, într-o râpă, era un cerb ghemuit. Piciorul era prins într-o capcană veche și ruginită, cine știe de când uitată de vechii localnici ai pădurii.

Coborâră în fugă până la el. Când ajunseră aproape, se opriră, mișcați de durerea lui. Lacrimile lăsaseră două urme lungi și umede sub pleoapele cerbului. Piciorul drept din spate era prins în zimții capcanei și sângera. Corpul i se ghemuise de durere, și stătea încovoiat ca o semilună, în jurul capcanei.

Ewei îi dădură lacrimile când îl văzu. ”Doamne, gândi ea revoltată, cât de cruzi puteau fi oamenii! Și ne mai credem rasa superioară, aleasă pentru a conduce animalele! De fapt habar n-avem să conducem, nu știm decât să le facem rău!”

– Încet, încet… zise Ewa apropiindu-se de cerb. Nu te speria, încercăm să te eliberăm. Eu sunt Ewa și el e prietenul meu, Silvan. Lasă-ne să te ajutăm.

– Ewa… mă bucur că mesajele mele au ajuns la tine, zise cu voce joasă cerbul. Începusem să-mi pierd speranța, și asta e un lucru foarte grav. Cerbul Hart fără speranță, asta e de neimaginat, pentru oricine mă cunoaște, oftă cerbul.

– Silvan, ajută-mă! zise Ewa scotocind febril prin rucsac.

Răsturnă rucsacul, căutând uneltele tatei, încercând să-și dea seama ce ar putea face cu ele ca să deschidă capcana. Silvan își scoase hanoracul și îl folosi pe post de prosop, încercând să deschidă cleștii capcanei.

– E ruginită, zise Silvan, hai să tragem fiecare de o parte, și dacă reușim să o desfacem un pic, băgăm șurubelnița între zimți.

Fiecare mișcare făcută de cei doi pentru eliberarea piciorului îl făcea pe cerb să geamă de durere. Slăbit de puteri și durere, bietul cerb încerca să-și distragă atenția de la întreaga operațiune, să nu se concentreze pe durere, așa că vorbea întruna, în șoaptă, mai mult pentru el:

– O să fie bine, o să fie bine. Copiii ăștia sunt copii buni, au inima mare. Cei cu inima mare reușesc, pentru că fac tot posibilul. Unde o fi Evan? Nu l-am mai văzut de azi dimineață, când a plecat după ajutoare. Dar nu s-a mai întors… Ce-o fi cu el?

– Cine e Evan? întrebă Ewa, care asculta ce spune cerbul, luptându-se cu capcana.

– Evan e un prieten de-al meu, zise Hart. Ne știm din copilărie. Eram în competiție mai tot timpul. Un cerb ambițios, dar bun la suflet. A trecut azi dimineață pe aici, a văzut că eram prins și a plecat după ajutoare. Dar nu s-a mai întors… Mă întreb ce o fi cu el, dacă nu a pățit și el ceva…

– Hm, ambițios și în competiție cu tine mereu? Ești sigur că are sufletul bun? întrebă cu îndoială Ewa.

– Evan e de nădejde, zise Hart. Eu am încredere în el. Chiar dacă are și părțile lui mai puțin bune, asta nu înseamnă că cele bune nu există. Eu am învățat să-l iau așa cum este, pe mine mă interesează doar părțile lui bune, spuse Hart cu vocea scăzută.

– Aaah! Am reușit! strigă Silvan și Ewa aproape în același timp.

În timp ce Silvan ținea deschisă capcana, Ewa scoase repede piciorul cerbului dintre zimții ei. Nu arăta deloc bine. Se umflase, rana era deschisă. Hart avea nevoie urgent de un veterinar. Trebuia să-l anunțe pe tatăl ei.

– Hart trebuie să ajungă cât mai repede la un spital veterinar. O să apăs butonul de ”urgență” de la GPS, Silvan. Chiar trebuie… zise Ewa grav.

– Sigur. Fă-o, Ewa! o încurajă Silvan.

Butonul de urgență de pe brățara GPS fusese proiectat pentru o localizare rapidă și precisă, fiind prevăzut cu o minicamera și apel video. Ewa nu mai văzuse pe nimeni până acum folosindu-l. Apăsând pe el, urma să se declanșeze o adevărată operațiune de salvare care implicau mai multe echipaje. Nu era de joacă, însemna o mare responsabilitate.

Ewa își luă inima în dinți și apăsă butonul. Imediat, un beculeț roșu se aprinse, minicamera se deschise și un domn apăru pe ecran:

– Care este urgența? Identificați-vă, vă rog.

– Sunt Ewa SatNam și sunt în Parcul Natural cu colegul meu Silvan Leonhard. Am găsit un cerb foarte rănit. Tatăl meu este medic veterinar la Centrul de Salvare al Animalelor Sălbatice. Vă arăt acum imagini cu cerbul rănit, pentru a vedea în ce stare se află și vă rog să-l anunțați urgent pe tata sau oricine poate, să vină cu o echipă de salvare aici.

– Voi sunteți în regulă?

– Silvan și cu mine? Da, suntem OK, ne întoarcem la popas după ce vine echipa. O așteptăm aici.

– OK, O să anunțam de situația creată toate persoanele răspunzătoare pentru voi. Rămâneți pe loc, în scurt timp ajunge o echipa la voi.

– Mulțumim! zise Ewa, răsuflând ușurată.

Ecranul se închise și Ewa îi spuse cerbului, mângâindu-l ușor:

– Rezistă, vor veni în curând.

– Da, așteptăm, zise Hart, închizând ușor ochii și relaxând corpul. Mulțumesc, Ewa.

Nu trecu mult și se auzi zgomotul unei mașini. Cei de la Centrul medical de la popas, fiind cei mai aproape, trimiseseră un echipaj.

– Aici, aici! făcu Silvan cu mâna, alergând în întâmpinarea lor.

În câteva minute, Hart fu așezat pe o targă și echipajul îi acorda primul ajutor.

– O să fie bine, copii, stați liniștiți. Va fi preluat imediat de o echipa de veterinari de la Centrul de Salvare al Animalelor Sălbatice. Am înțeles că tatăl tău a fost anunțat Ewa, și că e pregătit. Vă ducem și pe voi la popas?

– Da, cred că vom veni și noi, nu-i așa Silvan? întrebă Ewa.

– Putem merge, zise el.

– Evan… Ewa, poți să afli dacă Evan e bine? întrebă cu voce stinsă cerbul.

– Îți promit că îți dau de știre, Hart! zise în șoaptă Ewa. Acum stai liniștit și fă-te bine repede. Vom veni să te vizităm, o să vezi, zise Ewa mângâindu-l. ”Of, gândi Ewa. El e rănit și își face griji pentru alții. Ce bun e! Cine știe pe unde o fi nemernicul ăla de Evan, care zice că e prietenul lui! Și mașina asta, care nu merge mai repede!”

Dar mașina mergea cu viteza maximă cu care o mașină putea merge pe un teren accidentat, transportând un rănit. Silvan se uita pe fereastră, încordat, de parcă urmărea ceva. La un moment dat, strigă: ”Opriți aici!”

Ewa privi în direcția în care se uita Silvan, încercând să înțeleagă. Nu văzu nimic special, doar un copac prăbușit, la vreo treizeci de metri.

– Ce s-a întâmplat? întrebă intrigat cineva din echipaj.

– Un accident, opriți, strigă Silvan.

Mașina se opri și Silvan sări din ea, alegând spre copacul prăbușit. Ewa fugi după el și când ajunse suficient de aproape, zări un cerb prins sub copac.

– Aici! strigă Ewa câtre echipaj. Avem un cerb rănit! Apoi către cerb: Evan? Unde te doare?

Cerbul rămase o clipă mut, apoi spuse:

– Cred că delirez…

– Nu delirezi deloc. Evan, nu avem timp de discuții acum. Eu sunt Ewa. L-am găsit pe prietenul tău Hart, e în mașină. Acum o să fiți amândoi salvați.

– Hart? E bine? E aici? făcu Evan încercând fără rost, să se ridice. Ah, coasta mea!

– E bine, veți fi bine amândoi! zise Ewa.

Când echipajul reuși să-l elibereze pe Evan, toată lumea răsuflă ușurată. Unul din baieții din echipaj îl privi intrigat pe pe Silvan, și zise:

– Nu înțeleg cum l-ai văzut, era imposibil de văzut din unghiul ăla.

– Nu știu. Adevărul e că nu eram sigur, zise Silvan ridicând din umeri.

– Mai departe noi mergem pe jos până la popas, zise Ewa. Aveți nevoie de spațiu în mașină pentru doi cerbi, așa că mulțumim, de aici încolo ne descurcăm, nu-i așa, Silvan?

– Sigur! Mulțumim pentru ajutor și mergeți la Centru cu ei cât mai repede! O zi bună! zise Silvan.

– O zi bună! zise Ewa și flutură mâinile în semn de rămas bun.

Mașina se îndepărtă de ei cu viteză. Prin geamul din spate, cu nasul lipit de geam, Ewa și Silvan zăriră pe tipul curios din echipaj, uitându-se lung la ei. Cei doi izbucniră în râs. Reușiseră! Îi salvaseră pe amândoi.

– Cum ți-ai dat seama de fapt unde era Evan? întrebă curioasă Ewa.

– În timp ce Hart tot vorbea de Evan, am avut o viziune cu copacul căzut. Nu puteam fi sigur, dar când am văzut pe geam copacul, am știut.

– Chiar facem o echipă fantastică, zâmbi Ewa și ochii ei verzi sclipiră.

– Facem, zise Silvan privind-o drept în ochi.

– Ne întoarcem la popas? Avem destule poze sau mostre?

– Vorbești cu omul care trebuie, nu? râse Silvan.

– Știi, când vom merge să-i vizităm pe Hart și Evan, va trebui să-mi cer scuze lui Evan. Eu m-am gândit la ce era mai rău, chiar am crezut că Evan l-a părăsit pe Hart. Cred că noi, oamenii, nu mai credem în bunătate. Sau ne temem prea mult, și facem numai scenarii negative. Puțină bunătate și mai multă încredere nu ne-ar strica. Uită-te la Hart, el nu și-a pierdut  încrederea în prietenul lui. Și uită-te la Evan, el a căutat ajutor pentru Hart, nu l-a abandonat. Doar că a avut și el nevoie de ajutor.

– Da, ne grăbim să tragem concluzii, fără să știm de fapt ce s-a întâmplat. Asta îmi amintește de un băiat cu care mă împrietenisem pe când locuiam în Madeira. Ne jucam împreună în fiecare zi și ne distram bine. Într-o zi, cam după vreo săptămână de când îl cunoscusem, a venit la noi în vizită și părea fără chef, supărat… Am încercat să-l fac să se distreze, dar el era morocănos. M-am supărat pe el și i-am spus că dacă o face pe interesantul poate să stea acasă la el. Și pe el, de fapt, îl durea un dinte. Dar eu am presupus ce mi se părea mie mai rău. În loc să-l întreb direct ce are și să văd dacă pot să-l ajut, m-am grăbit să cred ceva rău despre el. Mi-am învățat lecția. De atunci, nu mai trag concluzii până nu aflu direct de la sursă care este explicația.

– Bravo ție, spuse Ewa. Ai fi un bun reporter, cred.

– Crezi? Apropo, pădurea mi s-a părut cam ciudată azi, zise Silvan.

– Și ție? se miră Ewa. Eu nu înțeleg de ce am întâlnit așa puține animale. Parcă se ascunseseră. Oare se temeau de ceva? Cine știe…

Ajunseseră aproape de popas. Era timpul pentru masa de prânz și întâlnirea echipelor. Erika și Paul îi așteptau pe o bancă. Ce era curios, chiar discutau unul cu celălalt și păreau destul de apropiați.

– Iată-i și pe cei doi eroi, făcu Erika cu ironie. Ați salvat doi cerbi, ce mai contează niște licheni și frunze pentru voi, nu?

Se pare că vestea salvării cerbilor le-o luase înainte și toți îi priveau curioși.

– Vai, Erika, făcu Silvan ironic. Dar facem totul pentru pentru gloria echipei! Ia uite ce avem noi pentru tine, zise el și scoase din rucsac o mulțime de plicuri cu mostre și aparatul foto. Cred ca sunt vreo treizeci-patruzeci de poze aici. Dacă ai vreo întrebare, să mă întrebi te rog, sunt specialist! adăugă el și îi făcu cu ochiul.

– Când ai apucat să faci și asta?! șopti mirată Ewa.

– Nu ai spus tu că nimeni nu se pricepe mai bine decât mine la copaci? zise Silvan zâmbind.

– Ooooh! făcu Erika adunând febril mostrele. Tocmai mă resemnasem că nu o să luăm niciun premiu!

– Și ce bine îți stătea resemnată… mormăi Paul.

– Uneori premiile sunt altele decât cele la care ne așteptăm, spuse Ewa. Dar asta nu înseamnă că nu sunt valoroase. Uite, chiar dacă nu câștigăm premiul ăsta azi, eu simt că am câștigat ceva azi și că ziua asta a adus ceva bun. Voi nu aveți nimic pentru care să fiți recunoscători zilei de azi?

Cei doi se priviră încurcați.

– Ba să știi că eu, unul, am, zise Paul. Recunosc că m-am distrat azi mai mult decât de obicei. Toată treaba asta cu lichenii și copacii a fost bună până la urmă. Am avut ceva de furcă cu Erika până s-a mai calmat, dar una peste alta, ne-am înțeles, nu Erika? întrebă Paul.

– Mă rog, nu mă plâng… făcu Erika, înroșindu-se.

Ce bine ar fi să ne bucurăm în fiecare zi pentru ce a fost bun în acea zi! Decât să ne concentrăm pe ce a fost rău… Oricum, de multe ori s-ar putea să judecăm greșit, nu-i așa? adăugă Silvan.

– Mda, zise Ewa, gânditoare. Când îi judecăm pe ceilalți, ne credem mai buni decât eiMai bine ne-am lămuri întâi cum stau lucrurile și apoi am trage concluziile. Mereu putem alege ce răspuns să dăm cuiva și ar fi bine să alegem un răspuns bun.

Domnul David strigă adunarea. Cele cinci grupe erau acum prezente în formație completă.

– Mergem la masă, copii, zise domnul David. Apoi vom vedea care este echipa câștigătoare.

Soare, prieteni, aventuri… gândi Ewa. Ce nevoie am de alte premii? Am reușit să facem bine, să fim de ajutor… A fost o zi minunată! își zise Ewa, plină de recunoștință. Uite așa ar trebui să se încheie orice zi…

Print Friendly, PDF & Email


Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Campurile obligatorii sunt marcate cu *