Poveștile Ewei

Cap.4. Bufnița și ariciul.
Schimbă ce nu-ți place

 

Schimbă ce nu-ți place! Nimic important nu se obține fără perseverență

 

Așteptându-l pe Silvan, Ewa stătea ghemuită în ascunzișul perfect din Grădina Secretă.. Mai mult în joacă și ca o provocare pentru Silvan, curioasă fiind dacă o găsește, Ewa se târâse pe sub bolta de tufiș pitic care mergea ca un tunel până la o mică grotă de verdeață. Razele soarelui străbăteau cu greu desimea tufișului, lăsând să treacă o lumină difuză, blândă. Aici se cuibărise într-un culcuș de mușchi și asculta relaxată, sunetele naturii: foșnetul frunzelor, conversația păsărilor, strigătele animalelor… Undeva în apropiere se auzi un foșnet și apoi un oftat. Și iar un oftat. Curioasă, se așeză în genunchi, încercând să vadă cine oftează. Printre crengi, văzu un ghemotoc țepos care privea în sus, spre copacul lângă care se oprise. Cu hotărâre, ariciul începu să urce în copac. Ewa rămase cu gura căscată: nu mai văzuse până acum un arici care să se cațere în copac! Auzise ea, că unele specii se cațără, dar până atunci nu mai văzuse nici un arici care să facă asta. Ariciul se opri la prima bifurcație de ramuri, se așeză pe o creangă și începu să vorbească încet, de unul singur. Credea că nu-l aude nimeni, dar nu știa cât se înșală.

 

– Sunt curios dacă a observat cineva că Toby nu mai e la locul de joacă. Și dacă mă caută. Nu mă caută nimeni, oftă el. Cum să mă caute când nici nu le pasă de mine? Se distrează prea bine. Ce să fac dacă eu nu sunt așa de popular?

– Și de ce, mă rog, nu ești așa popular? se auzi de undeva din vârful copacului.

Luat prin surprindere, bietul arici se dezechilibră, gata-gata să cadă. Ewa sări și ea, aproape să dea cu capul de o creangă. Cu un fâlfâit de aripi, o bufniță se așeză pe o creangă aproape de arici.

– Ce m-ai speriat! făcu ariciul.

– Și pe mine! zise în gând Ewa.

– Ho-ho-ho, am acest efect, râse bufnița. Deci tu ești Toby, să înțeleg, da?

– Daaa… făcu ariciul cu neîncredere. Dar tu cine ești? De unde știi cum mă cheamă?

– Eu sunt Bubo, zise bufnița. De la tine știu cum te cheamă, nu vorbeai de unul singur mai înainte? Nu?

– Vorbeam… dar nu știam că mă aude cineva, zise Toby. Oricum, nu e frumos să tragi cu urechea și nici să sperii lumea, Bubo.

– Ei, nu mai fi așa sensibil! Dacă nu vroiai să te audă nimeni, trebuia să nu vorbești. Și dacă tot ai vorbit, poate că bine ai făcut. Mai bine că te-am auzit eu, că altfel stăteai să-ți plângi de milă pe aici! zise bufnița.

Ewa se lăsă ușor în genunchi, încercând să nu atragă atenția asupra ei. Cel mai bine era să nu deranjeze. Ar fi plecat poate, dacă ar fi putut să o facă discret, dar plecarea ei acum nu ar fi făcut decât să atragă atenția celor doi. Se așeză pe mușchi și ascultă, nu avea altceva mai bun de făcut.

– Să îmi plâng de milă, zici tu? mormăi supărat ariciul.

– Păi cum altfel să zic? Nu stăteai aici să-ți plângi de milă?

– Nu trebuie să-ți dau ție explicații, nu știi despre ce e vorba… Nu știi cum e să te ocolească toată lumea, sau mai rău, să le fii indiferent, zise Toby cu năduf.

– Serioooos?! făcu Bubo. Ți se pare că arăt ca unul care a câștigat Mister Popularitate? Las-o baltă, știu și eu cum e… Cine crezi că-și plângea de milă cu un an în urmă?

– Tu? făcu neîncrezător ariciul.

– Eu, da! Că doar nu frate-miu. El era bufnița perfectă, iubit de toată lumea, el făcea toate lucrurile ca la carte și se mai și distra. Norocosul! Mă uitam la el și nu-mi venea să cred că suntem frați! Eu eram ăla timidu’, el era ăla care vâna noaptea și cu ochii închiși. Mie îmi plăcea să zbor ziua, el zbura de când se însera până dimineața. Eu abia dacă cunoșteam câteva bufnițe, el avea un stol întreg de amici. Ce mai, eram complexat rău!

– Eu nu sunt complexat, făcu aproape jignit Toby. Sau mă rog, nu știu ce înțelegi tu prin asta, zise el cu țepii ridicați.

– Păi vroiam să am și eu succes ca fratele meu și aveam impresia că e imposibil pentru că eram prea diferiți. Și mă gândeam că nu pot fi ca el, că nu îl pot nici măcar ajunge, zise Bubo agitându-și aripile.

– Și în cele din urmă, ai reușit, vrei să spui? Ai ajuns ca fratele tău? se miră Toby.

– Ho-ho-ho, nu! râse Bubo. Nu am ajuns ca el, am ajuns ca mine!

– Adică cum? întrebă confuz ariciul.

– Adică într-o bună zi mi-am dat seama că el e el, și eu sunt eu. Fratele meu își găsise propriul mod de a trăi așa cum dorea, iar eu urma să-l găsesc pe-al meu. Așa cum vroiam eu. Nu trebuia să mă schimb în cineva total străin de mine, dar puteam să ”împrumut” de la alții ce credeam că mi-ar plăcea și mie.

– Și ce ai făcut? întrebă curios Toby.

– Tu ce ai fi făcut în locul meu? Dacă nu ți-ai fi plâns de milă, bineînțeles…

Ariciul căzu un pic pe gânduri și spuse:

– Probabil aș fi făcut ce mă făcea fericit și nu mi-ar fi păsat de părerea celorlalți. Sau, cel puțin, așa ar fi fost cel mai bine pentru mine…

– Ei, exact asta am și făcut și eu, zise bufnița. Nu a fost ușor, dar nu mi-a mai păsat de ce zic ceilalți și am făcut ce îmi plăcea mie. Și știi ceva? Așa am cunoscut câteva bufnițe foaaarte interesante, adevarate înțelepte ale speciei noastre de la care am învățat lucruri importante. Ce obțineam dacă îmi plângeam de milă și nu făceam nimic? Îmi pierdeam timpul și energia. Trebuia să am curajul să acționez spre binele meu.

– Și așa ai ajuns să ai succes? întrebă senin Toby.

– Cuvântul ăsta poate suci mințile, oftă Bubo. Succes este când faci ceea ce îți place și prin ceea ce faci, ajuți și pe ceilalți, nu numai pe tine. Atunci ajungi să fii mulțumit! Dar nu însemnă să faci doar ce vrei tu, fără să îți pese de ceilalți. Dacă vezi la tine ceva care trebuie schimbat sau îmbunătățit, fă-o! Numai așa poți deveni și mai bun. Uite, eu de exemplu, am învățat mai bine să comunic cu ceilalți. Eram praf la capitolul ăsta. Mi-am dat seama că era nevoie de lucru ăsta pentru ca eu să fiu mai bun și l-am făcut. Atunci când e nevoie de o schimbare ca să devii mai bun, trebuie să ai curaj și s-o faci.

– Dar e așa greu să te schimbi! zise Toby.

– Ia-o așa: nu te schimbi, ci te dezvolți, înveți lucruri noi care îți sunt de folos. Și păstrezi și ceea ceea ce ai bun și la care ții. Nu renunți la ce e bun în tine, stai liniștit, zise Bubo.

– Dacă s-ar putea… ar fi minunat, zise Toby.

– Se poate! Eu ce tot îmi bat ciocul aici cu tine? râse bufnița. Așa că lasă toată autocompătimirea asta acasă și apucă-te de treabă. Toate sunt în schimbare. De ce să nu fii tu schimbarea? zise Bubo și îi făcu cu ochiul.

Toby dădu din cap, gânditor și spuse:

– Știi, cred că ai dreptate, Bubo. Sper să ne mai întâlnim pe aici și să avem ce povesti. O zi bună!

– Pleci? zise Bubo întinzându-și aripile.

– Da, mi-a venit o idee și vreau să le-o zic aricilor din cartierul nostru. Să facem un concurs de cățărat în copaci. He-he-he, atunci să-i văd! Îi conving eu cumva să facă concursul… Salut! Ne mai vedem! zise Toby și coborî agil din copac.

Bubo îl privi zâmbind cum se îndepărtează și îi strigă: ”Succes, puștiule!”

În ascunzișul ei, Ewa aștepta nemișcată să plece și bufnița pentru a se dezmorți. Silvan trebuia să fie foarte aproape așa că trebuia să se hotărască dacă ieșea de acolo sau nu.  Privi prin desiș și nu mai zări bufnița. Se ridică pe jumătate când, deasupra ei auzi vocea lui Bubo zicând:

– Ție îți place schimbarea sau te temi de ea, Ewa?

Luată prin surprindere, Ewa intră iar cu capul între ramuri. Bufnița nu mai așteptă răspunsul, și un fâlfâit ușor se auzi îndepărtându-se. Înciudată, Ewa își spuse: ”Ei hai că mi s-a dus buhu’ de când cu Alma asta!”

*

Silvan apăru în scurt timp după aceea, dar nu putea rămâne, trebuia să o ducă pe Clara la Tărâmul Magic, un parc complex de distracții pentru copii, până când veneau părinții să îi ia acasă. Așa că Ewa se hotărî să meargă cu ei în parcul de distracție. Chiar îi plăcea acolo. Nu aveai cum să te plictisești! Înainte de asta, trebuiau să treacă pe acasă pe la Silvan să o ia pe Clara și până atunci, aveau ocazia să mai stea de vorbă. Sora lui Silvan, Enya, îi trezise curiozitatea. De cand fuseseră la Centrul de Salvare al Animalelor Sălbatice, Ewa începuse să fie mai atentă la fratele ei, Adam. Enya și Adam făceau un cuplu oarecum misterios, iar gemenii Kroll aveau cu siguranță un rol dubios în toată povestea asta.

– Ce ai pățit la față? întrebă Silvan când o văzu pe Ewa zgâriată.

– M-a băgat în sperieți o bufniță, zise ea.

Și îi povesti întâmplarea cu Bubo și Toby.

– Nu am știut că te sperii așa ușor, zise Silvan. Dar, la urma urmei, la asta sunt bune bufnițele, nu? Ce, te-ai îmbufnat? râse el.

– A știut tot timpul că eram acolo. A fost o șmecheră, intenționat m-a speriat! zise cu năduf Ewa.

– Dar tot cu intenție te-a lăsat și să asculți. Bufnițele sunt înțelepte, nu așa se spune?

– Mda, admise Ewa. A avut ea un plan… Apropo de planuri, ce mai face sora ta?

– Clara? O s-o vezi curând și poți sta de vorbă cu ea cât vrei, știi că e o vorbăreață.

– Nu Clara, Enya. Enya, cea misterioasă, Enya, care e mai tot timpul cu fratele meu. Îți spun eu, Silvan, ceva se întâmplă cu ei și are legătură cu gemenii Kroll, zise Ewa cu convingere.

– Poate că da, poate că nu, zise Silvan. Nu știu, Ewa. Enya are programul ei, nu avem prea multe de împărțit, ca să zic așa. Adevărul e că nu știu prea multe despre ea.

– Adevărul e că nici eu nu știu prea multe despre Adam, recunoscu Ewa. Doar că uneori pare că știe tot, inclusiv povestea cu Alma și cu animalele. Eram curioasă dacă ai observat ceva ciudat în ultima perioadă.

– Nu știu, am văzut doar că Enya și Adam petrec tot mai mult timp împreună. Cam ca și noi, de fapt. Sunt secretoși, cam ca și noi, deci normali! râse Silvan. Pe gemenii Kroll i-am văzut de câteva ori și nu mi-au plăcut deloc. Știu că nici Enya nu se omoară după vreunul, dar nici nu au cum să se evite, doar învață toți în aceeași clasă… Mai multe nu știu.

– Mda, zise Ewa dezamăgită. Deci nu știm nimic sigur. Eu o să fiu atentă însă la ei, îți spun, nu-mi miroase a bine!

– OK, o să fiu și eu atunci. Cine află primul ceva, spune. Hai să vorbim acum despre altceva, că am ajuns acasă. Clara! strigă el deschizând ușa.

– Daaaaa! răspunse imediat o voce cristalină și Clara își făcu apariția țopăind, după ușă. Aaaa, a venit și Ewa, ce bine îmi pare! strigă Clara și îi sări în brațe. Ewa o strânse tare și apoi îi dădu drumul, zâmbind. Clara avea darul de a-i face pe oameni să zâmbească. Ce i-ar fi plăcut să aibă o soră așa! Fiind singura fată în familie, simțea uneori nevoia să stea de vorbă și cu alte fete. Față de Clara se simțea ca o soră mai mare, și îi era tare dragă.

– Daaa, am zis că nu ratez ocazia să mergem împreună la joacă și să-ți arăt stilul meu de dat în tobogan, râse Ewa.

– Ai un stil anume în care te dai pe tobogan? făcu Clara ochii mari. Neapărat să-mi arați și mie!

– Sigur, Clara! zise Ewa zâmbind.

Ajunseră în parcul de distracții destul de repede. Era plin de copii, și ca de obicei, o agitație haotică în toate direcțiile. Locul fusese reamenajat recent și erau acum în plus o mulțime de noi spații de distracție, cu provocări de toate felurile: jocuri, sport, arte, științe. Părinții lor le făcuseră abonamente, știind că vor petrece o bună parte din timpul lor liber acolo. Era cu adevărat Tărâmul magic pentru că găseai aici atâtea modalități interesante să-ți petreci timpul! De aici copiii plecau nu numai mai relaxați, dar și mai instruiți. Pe lângă jocuri, copiii se puteau înscrie la tot felul de activități, cursuri, ateliere, susținute de cei mai buni specialiști. Ajunși la intrare, scanară ecusonul electronic de acces și intrară în lumea magică a distracției. Erau atât de multe opțiuni încât trebuiau neapărat să facă un plan cum să împace cât mai multe și în ce ordine.

Clara vroia să se cațere pe Piramida maiașă (cea mai mare din parcul de joacă) și să coboare din vârful ei pe bara de pompieri până la salteaua groasă și pufoasă de la baza piramidei. Ultima oară nu avusese curajul să o facă dar acum era convinsă că va reuși. Apoi, pe lista ei de ”obiective” mai era vizita în Simulatorul de micșorare (unul din jocurile aduse după reamenajarea parcului de joacă), curioasă fiind cum ar vedea lumea dacă ar fi cât o furnică, dar ar fi vrut și în Simulatorul de zbor (ah, putea alege ce fel de pasăre să fie, sau chiar fluture dacă vroia!). Pentru amândouă îți trebuia curaj pentru că nu e ușor să fii atât de mic sau să fii o pasăre într-o lume atât de mare și plină de primejdii! Și asta nu era totul, în Camera poveștilor rula Clopoțica și Clara dorea demult să intre în pielea personajului și să experimenteze povestea ca o adevărată Clopoțică. Sigur, înainte de plecare se va da pe marele tobogan, în stilul Ewei.

Ewa avea chef de patinat, acolo era mereu răcoare și ea adora să meargă la patinoar mai ales în zilele calde. Iar asta era una din zilele foarte calde. În rest, oscila între Camera de teatru – avea dispoziție pentru exercițiile haioase de improvizație și Camera muzicală (utima dată aproape învățase să cânte la clape ”Sur le pont d’Avignon”). Și să nu uităm, mai trebuia să îi arate Clarei cum să se dea în tobogan în ”stil Ewa”.

Silvan avea de gând să urce cu Clara pe Piramida maiașă și să coboare pe bara de pompieri, mai mult ca să o încurajeze și să stea cu ochii pe ea. Ar fi trecut apoi pe la Camera de jocuri virtuale pentru a juca The Leader – un joc de strategie pe care îl jucase și ultima oară și vroia acum să-și ia revanșa. Ar fi preferat pe urmă să găsească un loc liniștit și să citească sau să își exerseze desenul cu copacul. De câte ori avea un moment liber și o foaie în față, Silvan se trezea că o umple obsesiv, cu același copac cu ramuri dese, copacul care se lăsa atât de greu de găsit. Deci, dacă îi rămânea timp, urma să treacă pe la Camera de desen.

Nu aveau decât trei ore la dispoziție până veneau părinții să-i ia, așa că trebuiau să se miște repede. Se împărțiră deci, Ewa spre patinoar, Clara și Silvan spre piramidă, urmând a se întâlni apoi la Simulatoare.

– Ce bine și răcoare e aici! zise Ewa și trase aer în piept.

Îi placea să simtă aerul răcoros bătându-i obrajii. ”Bine că nu e aglomerație azi”, completă ea în gând.

Ceru patine pentru ea, se încălță și începu o tură de încălzire, în jurul patinoarului.

În patinoar, câțiva copii se învârteau în cerc, unii mai siguri pe ei, alții începători. ”Niște amatori”, își zise ea, aruncându-și părul pe spate.  Avea să-și exerseze pirueta, și chiar săritura. ”Sper să nu mă încurce careva” își zise Ewa. Nu apucă să-și termine gândul că o lovitură veni din spatele ei și ajunse pe jos, împreună cu un băiat cam de vârsta ei, brunet, cu ochii migdalați.

– Ce faci, omule, nu mai vezi bine sau nu te țin picioarele? strigă într-un prim impuls Ewa. Apoi se calmă, amintindu-și de țestoasa Anton. ”Of, ce greu e să te dezveți de vechile obiceiuri!” își zise ea cu regret. Pentru o clipă lăsase mânia să o stăpânească și acum îi părea rău. Se uită la băiat, care o privea buimac, și îi întinse mâna să-l ajute să se ridice:

– Scuze, m-a luat valul, zise Ewa. Hai sus!

Băiatul îi întinse mâna, nedumerit, și Ewa îl trase în sus.

– Mulțumesc, zise el. E prima oară când încerc gheața. Nu mă pricep deloc, scuze!

– Ei, făcu Ewa. Și eu am căzut de vreo sută de ori în prima zi.

– Serios? întrebă băiatul făcând parcă ochii și mai oblici.

– Ei, nu chiar de o sută de ori, râse Ewa. De nouăzeci și nouă.

– Ha-ha-ha, râse băiatul. Apropo, eu sunt Dany, zise el și îi întinse mâna.

– Eu, Ewa.

– Ewa, clar nu mă pot compara cu tine! Nu o să fiu niciodată la fel de bun ca tine la patinat.

– Nu ești acum, dar peste un timp, cine știe? zise Ewa. Depinde cât de mult îți dorești să fii bun la patinat, nu? Eu acum un an abia mă țineam pe patine, dar mi-am dorit să știu mai bine și am exersat de cate ori am avut ocazia. Ăsta-i marele secret, râse Ewa.

– Așa cum spui tu, pare să fie simplu, zise Dany. Nu știu, mie toate lucrurile mi se par greu de făcut, atunci când nu știi să le faci.

– Păi normal că nu știi să le faci, dacă nu le-ai făcut de mai multe ori! Eu chiar m-am lămurit cum stă treaba aici: când nu știu ceva, dacă nu repet de mai multe ori, sunt ca la început! râse Ewa. Știi ce? Hai să facem împreună niște pași, și pe urmă te las pe tine singur! Să te văd, cum pui piciorul? Ține-l drept, așa, ca mine. Acum fă-ți ușor vânt, și pe rând: stângul, dreptul, stângul, dreptul… Ei, vezi?

Și Ewa continuă să-l ajute, până când Dany ajunsese să se țină destul de bine pe patine.

– OK, cred că e suficient pentru ziua de azi, spuse Ewa. Să mai vii să mai exersezi. Și eu trec pe aici de câte ori am ocazia, ne mai vedem. Eu trebuie să plec acum.

– Și eu, zise Dany. Merg la Camera de Șah. Tu…?

– Eu mă întâlnesc cu niște prieteni la Simulatoare, apoi la Camera de muzică, cred.

– Ești fan științe sau fan arte? întrebă Dany.

– Păaai, și una și alta! Îmi plac multe chestii, zise Ewa.

– Pun pariu că ai mulți prieteni, nu-i așa? zise Dany.

Ewa stătu un pic pe gânduri: avea oare mulți prieteni? Avea puțini?

– Păi nu știu, cum se numără? întrebă ea. Am câțiva prieteni, am și cunoscuți cu care mă înteleg mai bine, dar nu știu dacă să-i numar la ”prieteni”. Am un prieten foarte bun, zise Ewa cu gândul la Silvan.

– Pari genul care are mulți prieteni, zise Dany. Eu sunt genul singuratic mai degrabă. Nu că nu aș vrea să am mai mulți prieteni, nu mă înțelege greșit, zise repede Dany. Doar că… nu prea am rezonat cu multă lume.

– Mda… chestia asta cu rezonatul… Nici eu nu rezonez, ca să zic așa cu toată lumea, ar fi prea mult! Și nici nu imi doresc să fiu pe placul tuturor, mai bine mai puțini prieteni, dar buni, decât mulți și proști! râse Ewa. Adică, mă înțelegi sper, ce vreau să spun.

– Da, asta cred și eu . Dar mă întreb uneori dacă nu cumva am ajuns prea retras din cauza asta. Nu aș vrea să mă evite ceilalți, să mă considere ciudat sau plictisitor.

– Deci ai vrea să fii altfel? întrebă Ewa.

– Poate că da…uneori, zise Dany. Dar ar fi un efort din partea mea să mă schimb și nu știu dacă ar merita.

– Dar te-ar face să te simți mai bine, schimbarea pe care ai face-o? întrebă Ewa

– Da, cred că da… zise Dany.

– Păi dacă te-ar face să te simți mai bine, poate e cazul să faci un pas înainte, nu? Dacă schimbarea aduce ceva bun în viața ta, faci efortul să te schimbi, chiar dacă ți-e greu la început. Doar că mulți renunță când dau de greu și lasă baltă totul, zicând că e prea greu, căutând tot felul de scuze și explicații pentru eșec. Eu știu că mi-a venit foarte greu să ies din pielea mea prima oară când mi-am dorit să fac ceva care credeam eu că nu-l pot face.

– Și tu? Și cum ai făcut până la urmă?

– Cu pași mici, zâmbi Ewa. Am avut și pe cineva care m-a ajutat să nu cedez la început, o doamnă la grădiniță. Ea m-a pus să îmi formulez clar obiectivul și să găsesc o modalitate de a-l îndeplini, pas cu pas.

– Adică, un fel de plan?

– Un fel de plan, dar eu am ales cum să-l fac. Nu făceam asta dacă nu credeam că o să-mi prindă bine.

– M-ai făcut curios, zise Dany. Crezi că aș putea scăpa de timiditate de exemplu, cu un plan?

Un plan bun, dacă e aplicat, nu dă greș. Iar dacă mai greșești, trebuie să fii pregătit să revii la plan chiar dacă uneori nu reușești să faci ce ți-ai propus.

– Cu alte cuvinte, să fiu perseverent?

– Da, nimic important nu se obține fără muncă, din câte am observat eu, zise Ewa. Și am auzit lucru ăsta de la mai multă lume! zise ea gândindu-se și la discuția dintre bufniță și arici.

– Deci, e bine să te schimbi? întrebă Dany. Îți place schimbarea? Pe mine mă cam sperie, sincer să fiu.

– Ha-ha, făcu Ewa, amintindu-și de întrebarea bufniței Bubo. Dacă îmi place sau mă sperie? Amândouă. De cele mai multe ori îmi place, pentru că aduce noi începuturi și ocazii. Uneori nu-mi place, că mă scoate din ”zona mea de confort”, cum zicea doamna Emma și am mai mult de furcă cu mine. Dar cum spunea și ea, până la urmă e bine să mă provoc, așa ajung să îmi depășesc limitele și să devin mai bună decât până acum. Că doar schimbarea înseamnă să fii activ, pe când pasivitatea nu poate aduce nimic bun.

– Ewa, ești tare deșteaptă pentru vârsta ta, zise cu admirație Dany. Trebuie să ne mai întâlnim.

Tot vorbind, ajunseseră la Simulator, unde Silvan și Clara o așteptau pe Ewa. Clara alergă spre Ewa, strigând: ”Am reușit, am reușit! Întreabă-l pe Silvan, a fost grooo-zaav!”

Silvan o aprobă serios, cu ochii zâmbind: ”Da, a fost foarte curajoasă!” Apoi se uită curios la Dany.

– Oh, zise Ewa. El e Dany, ne-am cunoscut la patinoar. Merge la Sala de Șah acum.

– Da, Ewa. Mi-a părut bine, sper să ne vedem pe aici mai des, zise Dany. Poate între timp îmi fac un plan, cum ziceai că ai făcut și tu, completă el cu subînțeles. Și o să avem ce povesti. Pa! Salutare ! făcu el spre Silvan și Clara.

– Cine e individul ăsta? întrebă ușor încruntat Silvan. Și cum de v-ați împrietenit așa subit? Ce plan, ce povești? Mai că nu ți-a dat întâlnire! bufni el.

Ewa îl privi surprinsă pe Sivan. Niciodată nu mai reacționase așa. Să fie gelos? Îi veni să râdă, dar se abținu, ca să nu toarne gaz pe foc.

– Individul ăsta fioros, zise Ewa zâmbind, este un mare timid. A trebuit să vorbim pe niște subiecte, îți povestesc cât timp stă Clara în simulator. O să vezi că nimic nu e întâmplător, are legătură cu povestea ariciului și a bufniței. Te-ai hotărât, Clara, unde mergi?

– La Micro Simulator, vreau să fiu furnică.

– Furnică să fii atunci! zise Ewa.

Selectă din ecranul afișat categoria ”insecte” și apăsă butonul ”furnici”.

– Te așteptam aici, Clara!

– Hai, distrează-te! zise Silvan.

 

Clara intră în camera de simulare iar Silvan și Ewa se așezară pe o bancă. Aveau acum timp, liniște, și Ewa îi povesti lui Silvan discuția cu Dany. Silvan se calmase și spre finalul povestirii, căzu pe gânduri.

– Știu, nu e deloc ușor să te schimbi și să ajungi la rezultatele pe care le vrei. Și eu am încercat pe pielea mea, și până la urmă am reușit. Ideea e să nu te schimbi că vor alții, ci că vrei tu. Ce ține de tine și poți să schimbi, e bine să o faci. În plus, ar fi bine dacă am fi pregătiți să nu ne speriem de schimbări. În viață vin tot felul de provocări. Dacă găsim ce aduce bun acea schimbare, atunci e mai ușor să o acceptăm.

– Ce deștept ești pentru vârsta ta, zâse Ewa. Mai știu pe cineva, ha-ha.

– Ne potrivim, nu? zise Silvan zâmbind și el.

– Cam da… zise Ewa. Hai să ne luăm o înghețată, vrei?

– Ți-e dor de gheață? Deja? Cred că mă duc sa joc un șah… zâmbi Silvan cu subînțeles.

– Ei hai, termină! Vrei înghețată sau nu?

– Fie, hai că vin cu tine… se făcu el că cedează. În plus, cine știe peste cine mai dai și acolo?!

– Ai terminat?

– Nu mă lași tu să fiu cavaler în armură… nu vrei și pace! o tachină el în continuare pe Ewa. Apropo de protectori, făcu el serios, mi s-a părut că vad coada Almei pe aici. Tu ai văzut-o?

– Pe aici?! Nuuu, e prea departe de casă și prea mare agitația, nu cred să fi venit până aici. Ar fi ciudat. Doar dacă… mă căuta?! zise Ewa, ușor neliniștită. O să mă uit după ea imediat ce ajungem acasă!

Brusc, i se făcuse dor de ea.

 

Print Friendly, PDF & Email


Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Campurile obligatorii sunt marcate cu *