Poveștile Ewei

Cap. 3. Strixy, purcelușul spinos.
Comunică, nu te izola, exprimă-te, iubește-te.

 

A fi diferit nu e un lucru rău. Fiecare e valoros în felul lui . Comunică, nu te izola, exprimă-te, iubește-te.

 

Zilele în Palo Santo, orășelul lor de lângă ocean, treceau pline de lumină și culoare pentru copiii de aici. Deși familiarizați cu tehnologiile moderne, copiii din Palo Santo preferau să-și petreacă timpul în natură, să alerge, să se joace pe plajă, în parcuri, să descopere viața sub diversele ei forme. Turiștii care veneau aici se mirau mereu de energia și veselia copiilor, de obrajii  îmbujorați de la alergat, de zbenguiala continuă și de buna lor dispoziție. Ademeniți de frumoasele locuri, în orășelul lor se mutaseră în timp familii venite din întreaga lume. Chiar în clasa Ewei, de exemplu, erau copii veniți din cel puțin patru colțuri ale lumii. Pe străzile din oraș întâlneai asiatici, africani, insulari, europeni, americani… Toți acești oameni aduceau și mai multă culoare locului, făcându-l plin de viață, de evenimente și de activități noi în fiecare zi. Nu puteai să te plictisești aici, nici să vrei!

Sâmbăta aceea fusese programată de către dl. SatNam ca zi de distracție cu copiii la Centrul de Salvare al Animalelor Sălbatice, unde el lucra ca medic veterinar. Dl. SatNam era pasionat de meseria lui și îl găseai mai tot timpul la Centru, ocupat cu vreun animal rănit, sau vreun pui rătăcit, pentru că mereu apărea câte o urgență. Tatăl Ewei făcea totul cu atâta grijă și dragoste pentru animale, încât era iubit deopotrivă atât de ele, cât și de oameni. Ewa crescuse printre animale și dacă ar fi trebuit să mulțumească cuiva pentru legătura specială pe care o avea cu ele, pentru dragostea, compasiunea și dorința de a le ajuta, acea persoană era cu siguranță tatăl ei.

Sâmbăta aceea era însă programată doar pentru distracție. Centrul oferea pe lângă posibilitatea vizitării lui, excursii la cascadă, caiac pe lac, promenadă pe Esplanada Suspendată, climbing, tiroliene, ateliere de împletit liane (aveau o cerere continuă de liane pentru maimuțele centrului care se distrau foarte bine), voluntariat pentru îngrijirea sau supravegherea puilor, foc de tabără…

Pentru prima oară, cele doua familii, SatNam și Leonhard se întălneau în formulă completă. Părinții se împrieteniseră și ei între timp, iar copiii petreceau tot mai mult timp împreună. Cei mari, Adam și Enya aleseseră să plece în excursia organizată de Centru, iar Clara optase pentru început să facă o vizită la atelierul de împletit liane. Fiind cea mai mică, rămăsese cu adulții. Ewa și Silvan fuseseră deja la tiroliană și urmau acum să dea o mână de ajutor la ”Creșa & Grădinița animalelor”.

– Hai Silvan, să vezi ce drăguți sunt puii! zise Ewa și alergă spre creșa animalelor.

Silvan o urmă în fugă, curios. Nimeni nu rezista drăgălășeniei puilor. Micuții orfani erau crescuți de către îngrijitori o perioadă de timp, apoi se încerca acomodarea lor cu alți pui. Unii pui aveau norocul să fie acceptați de alte familii, alții rămâneau în Centru până când puteau fi eliberați în zona protejată.

La creșa animalelor, voluntarii hrăneau puii cei mici cu biberonul, pregăteau mâncarea pentru cei mai mari, reparau jucării și amenajau adăposturile. Când Silvan ajunsese lângă Ewa dădu cu ochii de un pui de nevăstuică agitat, cu boticul fremătând.

– Probabil îi este foame, zise Silvan. Mă ocup eu de el! Și merse spre îngrijitori, cerând să îi dea cele necesare puiului de nevăstuică.

Ewa se apropie curioasă de țarcul unde se juca o familie de porcușori spinoși. Într-un colț, un pui de spinos stătea retras, cu țepii strânși și boticul jos, lipit de gard. Ewa merse spre el.

– Pst! Bună! Eu sunt Ewa. Tu cine ești?

Puiul de spinos ridică mirat ochii spre Ewa și răspunse:

– Cu mine vorbești?! Eu sunt Strixy.

– Ce faci, Strixy? De ce stai aici și nu te joci cu ceilalți pui?

– Nu vor să se joace cu mine, suspină Strixy.

– De ce? întrebă Ewa intrigată.

– Ei se cunosc mai demult, unii sunt chiar frați. Eu am ajuns la Centru singur și până acum am fost la creșă. Dar am crescut, și cei de la creșă m-au pus cu cei mai mari. I-am auzit vorbind că sperau ca familia de aici să mă adopte. Dar ei nu mă vor, probabil că sunt tare urât.

– Ce spui tu, Strixy? exclamă Ewa. Ești cât se poate de frumușel!

– Suuunt? făcu Strixy uimit.  Atunci de ce nu se joacă cu mine? Cred că sunt foarte diferit de ei, asta e. Dacă aș fi ca ei, ne-am fi împrietenit până acum. Ceva e în neregulă cu mine știu, oftă Strixy.

– Ce prostii vorbești! exclamă Ewa.

Între timp, Silvan se apropiase de ei cu puiul de nevastuică în brațe, hrănindu-l cu biberonul.

– Ce se întâmplă? zise el.

– Uită-te la purcelușul ăsta spinos, zise Ewa. Ți se pare urât? Ți se pare că ar fi ceva cu el în neregulă?

– Nu, e chiar drăgălaș, deși mi se pare un pic supărat. Ce are? zise Silvan.

– Crede că e ceva în neregulă cu el pentru că ceilalți nu se joacă cu el, făcu înciudată Ewa.

– O, nuu, mititelule, zise Silvan. Nu crede asta!

– Craa-craaa, făcu o cioară cocoțată pe gard care asistase la toată conversația. Păi dacă era așa, pe mine nu m-ar fi iubit nimeni niciodată ! Ha ha! Ce idei avem când suntem mici! zise ea.

– Oh, făcu Ewa ușor luată prin surprindere. Nu v-am văzut, doamnă cioară.

– Crow, încântată de cunoștință, zise cioara.

– Și eu la fel, doamnă Crow. Se pare că mă cunoașteți deja, spuse Ewa. Să ghicesc: de la Alma?

– Craa-craa, confirmă cioara. Dar se pare ca micuțul ăsta are nevoie de ajutor…

–  Ce aveți toți cu mine azi? strigă Strixy. Chiar trebuie să râdeți de mine?

– Dar nu râdem de tine, Strixy! spuse serioasă Ewa. Cum să te convingem? Uite, nici eu nu mi-am făcut prieteni imediat când am ajuns la grădiniță prima oară. Suntem diferiți, dar nu e nimic în neregulă cu asta. Ce-ar fi ca toți să fim la fel? Fiecare are ceva al lui și asta e bine pentru ca fiecare suntem speciali în mod diferit.

– Craaa, făcu cioara. Bine zice Ewa, ascult-o puștiule. Nimeni nu se prăpădește de dragul meu, dar asta nu înseamnă că nu am reușit în viață. Am întâlnit păsări de toate felurile, nu m-am înțeles eu cu toate, dar am găsit până la urmă pe cele care mi-au devenit prietene. Fiecare are prietenii pe care și-i merită, puștiule.

– Mă simt atât de singur, suspină puiul. Aș vrea să am și eu un prieten cu care să mă joc.

– Și vei avea, Strixy, o să vezi, spuse Ewa. Spunea bine doamna Crow ce spunea. Dar pentru asta, nu te izola de ceilalți. Cum o să-ți faci prieteni dacă stai deoparte? Cum o să cunoști pe cineva care îți va deveni poate cel mai bun prieten, zise Ewa aruncând o privire pe furiș lui Silvan, dacă te ferești de ceilalți?

– Relaxează-te, puștiule, zise cioara. Tu nu trebuie decât să te simți bine în propria piele, să te distrezi și să iei ce e frumos din tot ce se întâmplă. Restul vine de la sine, nu-ți mai bate capul! Craaa! Când o să te simți bine cu tine însuți, o să vezi cum vin ei la tine… Important e să fii tu bine cu tine însuți. OK?

– Și cum să fac asta? întrebă nedumerit Strixy.

– Ia hai să încercăm ceva, zâmbi Ewa și îi aruncă o mingiuță în țarc.

La început, Strixy nu știu ce să facă. Se apropie de minge, o mirosi, îi dădu târcoale și o împinse cu boticul. Mingea se rostogoli în iarbă și scoase un zgomot ca un chițăit subțire. Pe Strixy îl pufni râsul. Se năpusti asupra ei și începu să o alerge prin toată curtea, teribil de amuzat.

Familia de spinoși se opri din activitatea lor și îl priviră curioși pe Strixy. Joaca lui le atrăsese atenția și parcă deodată, tot ce făcea Strixy devenise foarte interesant pentru ei. Unul dintre pui se apropie de Strixy și îl întrebă:

– Ce faci aici?

– Mă distrez, spuse Strixy. Vrei să ne jucăm împreună?

– Daa! spuse repede puiul și începură să alerge mingiuța prin curte. Ce sunet caraghios scoate, râse cel mic. Eu sunt Mox, pe tine cum te cheamă?

– Eu sunt Strixy!

Ewa și Silvan îi priviră amuzați un timp cum se joacă, bucuroși că Strixy își făcuse un prieten. Apoi se îndreptară spre creșă, căci puiul de nevăstuică terminase de mâncat tot biberonul iar acum trebuia să doarmă.

– Craa! făcu cioara. E timpul să merg și eu acasă! Cu bine copii, și nu uitați: E loc sub soare pentru toata lumea. Chiar dacă ești singur la un moment dat, te poți simți bine și singur. Fă ceva ce îți place, distrează-te după placul tău și vei descoperi că îți vei face prieteni. Și doamna Crow își desfăcu aripile și zbură pe deasupra lor cu un lung ”craaaaa”.

– Craa, făcu și Silvan în semn de rămas bun.

Ewa se uită la el, ușor încruntată, neștiind dacă glumește sau e serios.

– Nu știu ce ați vorbit voi două, dar văd că spinosul e fericit acum. Dacă mă întrebi pe mine, alergatul ăla dupa minge, i-a alungat micuțului toată supărarea, zise Silvan.

– Știi ceva? S-ar putea să ai mare dreptate, zise Ewa. Sigur și alergatul i-a schimbat dispoziția, nu degeaba se spune să faci sport când te simți deprimat. Dar nu a fost numai asta, o să-ți povestesc! Și mai știi ceva? Îți stătea bine cu puiul acela în brațe! zise Ewa și fugi râzând.

 

 

*

Ziua încă nu se încheiase, și familiile aveau încă copiii împrăștiați în tot felul de activități prin tot parcul. Mai erau cam două ore până la ora la care urmau să se reunească cu familiile lor, și Silvan îi propusese Ewei să meargă pe Esplanada Suspendată, o minune de construcție numai bună pentru amatorii de plimbări la înalțime, chiar la nivelul coroanelor de copaci. De acolo aveau o priveliște fabuloasă asupra întregului parc. Ewa fusese de acord, știa că Silvan ar fi vrut să petreacă mai mult timp cu copacii, iar până atunci nu prea avuseseră parte de liniște deoarece Centrul în weekend era plin de vizitatori. Pe espanadă părea să fie acum mai liber, era deci momentul cel mai potrivit pentru o plimbare. Construcția Esplanadei Suspendate fusese o idee controversată, dar în final, se dovedise un real succes pentru Centru. Oamenii veneau special până aici să se plimbe, să mediteze, să ia hotărâri, să creeze, deoarece priveliștea te îndemna să faci cunoștință cu ce e mai bun în interiorul tău. Centrul se întindea peste 300 de hectare iar esplanada făcea înconjurul Centrului ca un Zid Chinezesc, înalt de 30-40 m. Doar că acest zid era în mare parte transparent și în același timp plin de verdeață, iar sus existau bănci sau locuri speciale pentru cei care meditau, automate cu băuturi și gustări în caz că ți se făcea sete sau foame, și acces la lift la fiecare 500 de metri.

Ewa și Silvan se urcară în lift și odată ajunși sus, dădură părinților un semnal GPS. Apoi își priviră ceasurile, așteptând activarea celorlați din familie. În două ore urmau să se reunească și să ia masa împreună, așa că fiecare trebuia să estimeze corect timpul rămas până la punctul de întâlnire. Pe ecran apăruseră punctulețe în mișcare: părinții lor erau tot împreună cu Clara, Adam și Enya erau undeva lângă lac.

– OK, zise Ewa, avem destul timp.

– Hai să găsim un loc unde putem sta liniștiți, zise Silvan. Poate într-unul din pavilioanele pentru meditație. Uite, acela care este aproape de platan.

Pavilioanele pentru meditație erau mici spații retrase din drumul principal al esplanadei  care duceau spre un copac, semănând foarte mult cu căsuțele din copaci de altădată.

Pe jos erau mici saltele, numai bune pentru cineva care dorea să mediteze, sau pur și simplu să se odihnească.

Ewa se așeză în liniște pe o salteluță, lăsându-l pe Silvan să discute în tăcere cu copacii. Avea ocazia și ea, să se gândească la întâmplările de azi. Izolarea purcelușului spinos îi amintise că, într-o perioadă, trecuse și ea printr-un zbucium sufletesc asemănator. Adevărat, era mică pe atunci, abia în grupa A la grădiniță. Învățată cu atenția drăgăstoasă de acasă, contactul cu atâția copii diferiți, programul nou și toate schimbările o dăduseră peste cap. Își amintea că primele zile nu vroia să mai plece de acasă, locul acela i se părea îngrozitor. Prea mulți copii, prea diferiți, prea ciudați! Se gândea că nu vrea să fie ca ei, și se ținea departe de toți. ”De”, gândi ea acum cu maturitate, ”era primul șoc de acomodare socială. De la acest prim șoc de la grădiniță trebuie să înveți să-ți dezvolți abilitățile și să faci față societății. Ia uite ce filosoafă devin aici, chiar că e loc bun de meditație” își zise Ewa, zâmbind.

            ”Îți trebuie ceva curaj, până la urmă ca să te schimbi”, gândi Ewa. ”Nu că ar fi ceva în neregulă cu tine, dar e bine să te adaptezi cât poți tu de bine la noutăți”. Ce bine că scăpase de timiditate și de neîncredere în ea! Nemulțumită de cum se simțea, într-o zi hotărâse că așa nu mai merge. Își dorea să aibă prieteni și nu prea știa cum să și-i facă. Ea nu se comporta ca alți copii exuberanți și vorbăreți, ea aștepta întâi să fie băgată în seamă și abia apoi reacționa. Ce mai, era lipsită de orice inițiativă! Atunci când și-a făcut curaj să intre în vorbă cu un grup de fete, ele nu au băgat-o în seamă. Cât a suferit și ce umilită s-a simțit, apoi ce furioasă a fost! A avut însă noroc ca la grădinița ei să fie o doamnă consilier care a învățat-o primele lecții legate de emoții. Așa a aflat că multe lucruri erau doar în capul ei și că de multe ori făcea scenarii negative pur și simplu fără nicio bază, doar pe fricile și presupunerile ei. ”Asta chiar a fost o lecție valoroasă”, gândi Ewa. ”Fără ea, cine știe ce persoană dificilă aș fi devenit, poate chiar o nesuferită”. Și cel mai rau ar fi fost că tot ea s-ar fi simțit rău. Doamna Emma, ce mult a ajutat-o și ce dragă i-a fost! Și acum, de câte ori se mai întâlnea cu ea, Ewa îi sărea pur și simplu în brațe. Avusese răbdare doamna cu ea și o încurajase mereu: ”Ai încredere în tine Ewa, nu contează ce gândesc alții despre tine, contează ce gândești tu. Descoperă care sunt calitățile tale, acordă-ți dragoste și sprijin, ori de câte ori simți că ai nevoie. Nu aștepta de la ceilalți laude și aprecieri, fă ceea ce faci pentru tine și pentru că așa te simți bine. Nu trebuie să faci ceva în care nu crezi, doar ca să intri într-un grup. Cei cu valori comune se adună și găsesc grupul în care se simt cel mai bine. Dar fiecare este valoros în felul lui, nu există om care nu aibă ceva valoros în el. Încearcă să vezi lucrul ăsta în fiecare om și nu greșelile.”

La început îi fusese foarte greu să iasă din pielea ei – sau mai bine zis a personajului care credea ca este ea. Dar doamna Emma a reușit în cele din urmă să o facă să iasă din cochilia ei, arătându-i că, de cele mai multe ori, mintea îi juca feste și încerca să o saboteze, iar convingerile ei nu erau reale, ci preluate. ”Fascinantă este mintea omenească”, gândi Ewa. ”Tot ce crezi ajunge să fie realitatea în care trăiești”. De aceea spunea doamna Emma că trebuie să fim atenți ce gândim, pentru că gândurile hrănesc emoțiile noastre, gândurile se transformă în acțiune. Până la urmă, prin gândurile noastre noi ne facem singuri bine sau rău”.

”Categoric, aici se meditează foarte bine”, își zise Ewa. ”Sau cel puțin îți aduni gândurile”, râse ea . ”Oare Silvan cum a fost când era mic?” se întrebă, trăgând cu ochiul spre el. Silvan stătea cu palmele deschise lipite de platan, cu ochii închiși. Privindu-l, chiar avu impresia că un cordon nevăzut exista între cei doi.

Ewa se ridică de pe saltea și se îndreptă spre zona circulată a esplanadei. Vroia să mai privească un pic de sus, toată zona. Nu se sătura niciodată să admire priveliștea, pentru că niciodată nu era la fel. Pentru cine are ochi, totul e în mișcare, în transformare… Se agăță de parapetul transparent, se ridică pe vârfurile picioarelor să ajungă cu ochii cât mai sus, să ”ciupească” cât putea de mult din priveliște. Abia aștepta să crească mai mare, să poată privi peste el, fără opreliști. Silvan se apropie pășind ușor și zâmbi când o văzu agățată.

– Cred că e timpul să mergem, zise el.

– Îhî! făcu Ewa, desprinzându-se .

– Exersezi de mult cățăratul?

– Noo, dar asta fac de fiecare dată când ajung aici. Așa îmi place! Tu ce mai zici? întrebă Ewa curioasă dacă Silvan îi va povesti ceva din discuția lui cu platanul.

– Mmm, nimic, zise Silvan, mușcându-și ușor buzele. Hai să ne întâlnim cu ai noștri. Cred că a bătut cam tare vântul în zona pe unde s-au plimbat Enya și Adam.

Ewa îl privi mirată pe Silvan având impresia neclară că îi ascunde ceva. Ce vânt? Cerul era senin. Coborâră cu liftul și se îndreptară spre punctul de întâlnire. Părinții lor și Clara îi așteptau acolo, cea mică fiind încă plină de energie, povestind încântată pe unde fusese. Adam și Enya veneau spre ei și în cele din urmă ajunseseră și ei cam cu 10 minute întărziere. Apăruseră cu hainele cam rupte, juliți și încurcați. Căzuseră, spuneau ei, la un concurs de cățărat în copaci. Părinții îi certară un pic, cerându-le să fie mai atenți pe viitor dar uitară totul repede când cotiră spre restaurant. Tuturor le era o foame de lup. Poate nu era nimic, dar Ewa observă că atât Adam cât și Enya erau foarte tăcuți și aruncau din cand în când priviri în spate, ca și cum verificau să vadă dacă nu îi urmărește cineva. Înainte să intre în restaurant, Ewa aruncă și ea o privire în spate și văzu cu coada ochiului pe gemenii vecinilor, dând coltul clădirii. Și ei arătau cam jumuliți. ”Hmm, făcu Ewa. Aflu eu ce s-a întamplat aici! Cine știe, poate Adam și Enya nu au nimerit în grupul potrivit de prieteni pentru ei. Dar ei sunt mari, se descurcă! Maamăă, ce foame mi s-a făcut!”

Și alergă râzând spre intrare, trăgându-l după ea pe Silvan. Una peste alta, orice ai zice, fusese o zi reușită!

Print Friendly, PDF & Email


Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Campurile obligatorii sunt marcate cu *