Poveștile Ewei

Cap. 10. Copacul magic.
Lumea nevăzută. Pasărea măiastră. Legile iubirii și responsabilității

 

Legile Universului

 

Ce bine era în vacanță! De peste o săptămână erau în vacanța de iarnă și se bucurau din plin de ea. Anul acesta aleseseră să rămână pe insulă și să petreacă sărbătorile împreună cu familia și prietenii. Clima era atât de blândă încât puteau să se bucure de excursii și plimbări fără să le fie teamă că frigul ar putea să-i împiedice să se distreze. De fapt, cu greu ar fi putut cineva să-i împiedice să se distreze, își zise Ewa, zâmbind.

Și cu toate acestea, ceva plutea în aer de când se întorseseră din vizita lor de la Piramidă.  Doamna Leonhard nu știuse cum să își mai ceară scuze pentru că, deși îi asigurase că Alma va fi bine cât timp vor lipsi, ea reușise fie rănită la o lăbuță chiar din prima zi în care stăpânii ei plecaseră. După această pățanie, familia Leonhard o luaseră pe Alma la ei acasă și nu o mai scăpară din ochi până când vecinii lor se întorseseră acasă. Flit, cățelul cel jucăuș al familiei îi ținuse de urât Almei și cei doi ajunseseră chiar să fie nedespărțiți. Alma se vindecase rapid, domnul SatNam având grijă să o pună pe toate piciorușele în scurt timp. Ewa își făcuse o mie de reproșuri când o văzuse pe Alma șchiopătând, și o certase pentru imprudența ei, apoi, când se mai liniști, îi ceru să-i povestească tot ce s-a întâmplat în lipsa lor. Află atunci că în seara aceea, Alma îi urmărise pe Kroll-i ca de obicei până la casa ascunsă și încercase, sărind pe gard, să intre în casă prin geamul deschis de la mansardă. Dar din momentul în care sărise pe fereastră, simțise o durere cumplită de cap, combinată cu un zumzăit ciudat. Când s-a mai dezmeticit, și-a dat seama nu numai că îi zumzăia capul, ci și că fusese înconjurată de un roi de țânțari uriași.

Speriată, sărise pe geam urmărită de dubioasele insecte și aterizase strâmb, fix în curtea unde dobermanul patrula. Reușise șchiopătând, să iasă din curte și fugise spre casa familiei Leonhard, cu câinele după ea. Din fericire, insectele nu o urmaseră. Norocul ei fusese că doamna Leonhard, Clara și Flit erau atunci în curte. Clara îi deschisese ușa să intre în casă, iar mama ei și Flit îl alungară pe doberman. Cât despre dubioasele insecte, Alma spusese: ”Nu erau țânțari obișnuiți Ewa, erau ca un roi de gânduri negre care se transformaseră în țânțari”, și Ewei nu-i ieșea din cap imaginea. Îl mai zărise apoi în câteva nopți pe doberman dând târcoale casei și o încerca un sentiment de nesiguranță, de pericol iminent. De sute de ori se gândise să încerce să vorbească cu el, să vadă dacă nu ar putea să se înțeleagă cu el și să ajungă la pace, dar recunoștea că îi era cam frică.

Cu Adam și Enya nu mai apucase să discute așa cum și-ar fi dorit, și aștepta răbdătoare ca ei să deschidă discuția. Nu vroia să fie considerată o băgăcioasă în treburile altora, și își propusese să îi lase pe ei să hotărască când îi vor spune mai multe despre cristalul argintiu recuperat din ocean sau despre ciudățenia desenelor de pe totem. Mai nou, Enya purta mereu la gât un lănțișor de care era prins un pandantiv rotund, auriu, un fel de biluță cu încuietoare. Ewa bănuia că în interiorul lui era cristalul.

În urmă cu trei zile, toți patru erau într-o excursie cu balonul deasupra insulei, când au făcut o descoperire uimitoare. Treceau peste o zonă greu accesibilă pentru excursioniști – un vârf de munte ascuțit ca o lance, când Silvan le arătă un vârtej ciudat care se forma în jurul acestui loc. Tot acolo, un copac era prins în vortexul acela de vânt și își agita aproape tragic crengile, parcă atrăgându-le atenția. Ciudățenia era că vârtejul acela nu se mișca decât pe o zonă foarte mică. Cerul era senin, nu erau nori și balonul lor zbura liniștit. Toți patru conveniseră să ajungă cu prima ocazie în această zonă și să-o cerceteze.

Și avuseseră această ocazie chiar azi, în ultima zi din an. Reușiseră să programeze o excursie cu jeepul pe un traseu care se apropia foarte mult de vârful Lance și porniseră de dimineață toți patru într-un tur privat împreună cu un șofer și un ghid. Excursia dura aproximativ 4 ore, după care urmau să se întoarcă acasă, să se odihnească și să se pregătească de Revelion. Pentru petrecerea dintre ani, familiile lor aveau rezervate șapte locuri, pe vasul ”La Paz”.

Vremea era excelentă, neașteptat de uscată, ceea ce nu putea decât să-i bucure, deoarece însemna că vor putea urca mai ușor pe munte. Ajunseseră cu jeepul până la un mic popas iar aici se opriră. Conveniseră cu șoferul și ghidul să-i aștepte acolo până când se vor întoarce din mica lor expediție, iar ei, cu rucsacurile în spate, începură să urce. Drumul era oarecum lin până aproape de vârf, după care devenea foarte abrupt, o adevărată provocare pentru oricine se aventura pe acel traseu. De regulă, oamenii nu urcau decât până într-un punct, iar de acolo în sus, lăsau păsările să se bucure în voie de teritoriul lor sălbatic.

Se apropiau de vârf, încet-încet. Pe măsură ce înaintau, natura îi întâmpina parcă tot mai ciudat: copacii foșneau fără ca vântul să bată, păsările erau tăcute, animalele erau ascunse privirii, pământul parcă devenea mai moale, aerul mai puternic, un abur ca o ceață ușoară plutea printre copaci. Razele de soare străpungeau greu desișul copacilor, tăind prin pădure fâșii de lumină.

– Mai avem puțin, zise Adam, oprindu-se puțin să-și tragă sufletul.

Silvan, care îl urma de aproape fu cât pe ce să se izbească de el.

– E aproape, simt, zise Silvan.

– Ce simți? întrebă Ewa.

– Copacul… e ceva unic. Nu am mai întâlnit până acum unul ca el, zise Silvan.

– Trebuie să fim atenți, zise Adam grav, privindu-i pe toți în ochi. Cred că ne apropiem de o poartă energetică a pământului. Aici pot fi atât energii pozitive, cât și negative, nu știm ce ne așteaptă. Enya, ești OK?

Enya ridică ochii și în privirea ei, Ewa văzu un fel de suferință ascunsă. Părul ei blond, prins într-o coadă lungă îi descoperea fața și o lăsa ca pe o carte deschisă, ușor de citit. Enya schiță un zâmbet și ochii ei de chihlimbar brun-roșcat se odihniră în cei ai lui Adam, de un albastru marin intens, pregătiți parcă să o susțină.

– OK, zise ea. Și, văzând că Ewa și Silvan o priveau în tăcere, adăugă: cred că e momentul să le spunem, Adam.

Adam încuviință din cap.

– Ei bine, începu Enya, vă datorăm niște explicații. Din fericire, cred că noi toți facem o echipă și nu ne-am întâlnit întâmplător pe insula asta, ci cu un scop. Fiecare are un rol în această echipă și împreună putem face lumea mai bună. Știu că sună pompos, dar asta e convingerea mea.

– Și a mea, adăugă Adam. Cunoașteți deja că fiecare dintre noi e special în felul lui, știți și prin ce anume.

Ewa și Silvan dădură din cap, numai ochi și urechi.

– Când ne-am mutat aici, începu Enya, am simțit din start că îmi place, și că locul are o vibrație bună. Silvan știe că, pe oriunde am călătorit, am avut mereu impresii puternice legate de locul respectiv. Un loc bun, are energii pozitive puternice care mă ajută să pot ajuta la rândul meu, pe cei care au nevoie. Așa l-am cunoscut pe Adam, într-un moment în care avea nevoie de mine, zise ea zâmbind ușor spre Adam. O să vă povestesc într-o zi cum a fost. Ceea ce trebuie să știți acum este că lumea este un amestec de energii, pozitive, negative… Așa cum există energiile bune, există și cele rele, eu cel puțin, eu așa le simt. Misiunea mea este să le sporesc pe cele pozitive, să întăresc armonia, pacea, prin propria mea energie. Adam are aceeași misiune de îndeplinit, dar cu energia lui proprie, cu abilitățile pe care le-a dezvoltat. Era poate prea frumos și prea simplu ca lucrurile să fi mers fără probleme, dar la scurt timp după ce m-am întâlnit cu Adam, o serie de lucruri ciudate au început să apară.

– Gemenii Kroll au jucat un rol în toată povestea asta, după cum v-ați dat singuri seama. Uite-așa, ne-am pomenit într-un soi de luptă dintre Bine și Rău. Știu că sună ca o poveste, dar asta e realitatea. Până la urmă, noi toți trăim în permanență făcând bine sau rău, alegând. Și nu e ușor să fii de partea binelui, dar sentimentul că ești un cavaler al binelui merită tot riscul! adaugă Adam zâmbind.

– Despre ce riscuri vorbim? întrebă Silvan. Dacă suntem o echipă trebuie să știm la ce trebuie să ne așteptăm și cum putem să ne ajutăm. Nici eu nu credeam că am ajuns întâmplător aici, mai ales după ce v-am cunoscut pe voi. Eu aveam un țel – să găsesc Copacul vieții, și de aceea, când părinții ne-au spus că ne mutăm în Palo Santo m-am bucurat, pentru că pentru mine numele insulei a sunat ca o promisiune: ”Copacul Sfânt”. Am întâlnit-o pe Ewa, apoi pe Alma, adaugă el zâmbind, și am știut că aici va fi ceva deosebit, că nu suntem singuri.

– Așa e, încuviință Adam. Și cu siguranță nu suntem singurii care avem aceste capacități. Teoretic, fiecare om ar putea să fie ca unul dintre noi sau să aibă capacități speciale, dar practic, oamenii de mii de ani și-au pus limite și nu au mai încercat să-și cunoască puterile. Folosesc prea puțin din resursele pe care le au, restul zac adormite în fiecare, pentru că ei nu știu sau nu concept că există. Și pierd atât de multe! Eu am început de mic să lucrez cu atenția, concentrarea, meditația, și cu timpul am ajuns să decodific undele gândurilor. Adevărul este că totul e posibil dacă crezi că e posibil și nu îți pui singur limite.

– Vrei să spui că putem face orice, că e posibil? întrebă Ewa.

– E bine să crezi în forța pe care o ai în tine, să nu te îndoiești de ea. Dar dincolo de forța noastră, există o forță și mai mare, Sursa tuturor forțelor. De aici practic ne tragem și noi puterea și Ea este cea care ne poate ajuta când avem nevoie. Și trebuie doar să cerem ajutor, convinși că îl vom primi, și ajutorul va veni, zise Enya.

– Cum așa? întrebă Ewa.

– Marea Sursă este Energia Vie, Esența. O parte din ea se află în fiecare om, pentru că energia ei a fost cea care a pus în mișcare totul, de la microcosmos la macrocosmos și toate, absolut toate sunt în conexiune.

– Și te aude când ceri ajutorul? se miră Ewa.

– Dacă ești în armonie cu ea, dacă ești în vibrație cu ea – o vibrație pură și bună – atunci poți să comunici. Și are foarte multe forme pe care le ia, când îți acordă ajutor. Pot fi ființe vizibile pe planul ăsta sau nu, pot fi oameni care apar în diverse situații, pot fi ființe minuscule sau uriașe, orice există în microcosmos sau macrocosmos. Dar oamenii nu își dau seama. Primesc uneori ajutor fără să realizeze că au fost ajutați. Alteori nu primesc ajutorul pe care îl cer pentru că nu cer ceea ce e bine pentru ei și care să fie în armonie și cu alții, spuse Enya.

– Complicat rău! zise Ewa.

– La prima vedere, zise Adam. Dar cred că deja înțelegi cum stau lucrurile. Acum, să trecem la partea mai puțin plăcută. Cum spuneam, eu și Enya am supărat prin acțiunile noastre niște energii întunecate și acum putem spune că suntem într-un fel de război cu ele. Frații Kroll sunt de partea lor și tot ce au făcut până acum a fost să încerce să creeze mai mult haos pentru ca să poată acționa. Când vom ajunge în vârful muntelui, e posibil fie să dăm de ei, fie de forțele pe care le slujesc. Cristalul pe care îl poartă Enya trebuie să se întoarcă în locul de unde a fost furat, și să nu ajungă în mâinile gemenilor, pentru că altfel multe lucruri rele se vor întâmpla.

– Ce e cu cristalul acela? întrebă Ewa. Și unde trebuie să se întoarcă?

 

– Cristalul argintiu a fost furat dintr-o lume ascunsă paralelă, nevăzută oamenilor. Cristalele pure sunt adevărate forțe energetice iar acesta este extrem de puternic. Pământul este protejat de către patru astfel de cristale, fiecare în câte un punct cardinal. Cel purtat de Enya proteja Nordul și e în conexiune cu energia pământului, iar acum prin această poartă au intrat deja o mulțime de forțe pe care ar trebui să le neutralizăm. Cât despre cristal, în mod normal, niciunul dintre noi nu l-ar putea purta, Enya e singura care poate, datorită darului ei special. Cu toate astea, și ea resimte forța cristalului și, de când îl poartă, este foarte slăbită.

– Ar fi bine dacă am putea înapoia cristalul cât mai repede lumii nevăzute, adăugă Enya. Vortexul de energie pe care l-am văzut din balon acum trei zile este o poartă către lumea nevăzută.

– Și copacul pe care l-am văzut? întrebă Silvan. E copacul pe care îl caut?

– Nu știu, Silvan. Rămâne de văzut când ajungem acolo, zise Adam. Acum, că știți la ce să vă așteptați, fiți atenți să ne păzim spatele.

– Și cum putem lupta, dacă va fi cazul? Ce să facem? întrebă Ewa.

– Fiecare va simți în felul său, zise Enya. Dar nu uitați: planeta e vie, elementele sunt vii. Sunt de partea noastră. Cereți-le ajutorul, dacă așa simțiți.

Se apropiaseră de vârful muntelui și zăriră copacul. În jurul lui, frunze căzute zburau în cerc, lent. Copacul se legăna ușor, parcă dansând. Silvan se apropie fascinat. O lumină diafană plutea printre crengile copacului. Privite de jos, crengile făceau legătura cu cerul, întinzându-se până la soare. Rădăcinile ieșeau o parte din pământ, apoi se înfigeau cu putere în adâncuri, trăgând seva cea aducătoare de viață, purtând-o până la frunzele lucioase și ascuțite, așezate în formă de spirală. Semăna cu un brad uriaș, dar nu era un brad. Bobițe roșii atârnau de frunzele verzi-închis și Ewa realiză că avea în față un arbore tisa bătrân de când lumea. Nu mai întâlnise până acum unul în realitate, dar învățase despre el din cărți încă de la grădiniță. În afara bobițelor roșii, tot copacul era otrăvitor, dar nu era periculos pentru oameni decât dacă ar fi extras toxina din el și ar fi folosit-o ca otravă. Tisa era un copac care de mii de ani aduna legende și povești. Considerat arborele vieții, al morții și al învierii, o combinație între medicament și otravă, tisa era un simbol al schimbării ciclurilor de viață. Druizii credeau că tisa poate învinge hotarele timpului. În credința lor, tisa era un mijloc de comunicare directă cu strămoşii şi un regat al spiritului, unde locuiau îngerii şi apărătorii, arborele având puterea de a ajuta pe oricine își deschidea sufletul pentru a accepta acest ajutor. Magicienii își făceau baghetele din acest lemn, celții credeau că roata vieții e făcută din tisă și că atunci când aceasta nu se va mai învârti, va veni sfârșitul lumii. Erau în mod evident în fața unui copac magic.

            Legănarea lui nefirească, delicată, era aproape hipnotică. Era un copac uriaș, cu peste douăzeci de metri înălțime și peste trei metri în diametru. Părea o punte dintre cer și pământ, un loc unde cele patru elemente se uneau: forța aerului se întâlnea cu cea a pământului, cu cea a apei prin seva care curgea prin ramurile copacului, cu forța focului, captat prin razele soarelui. Silvan se apropie de el ca în transă. Enya înainta spre copac ca și cum un magnet ar fi atras-o. Pandantivul ei plutea ușor înainte, la zece centimetri de corp, de parcă nu ar mai fi ascultat de legile gravitației. Cristalul se grăbea să ajungă acasă prin portalul magic deschis de copac. Vântul se înteți, frunzele începură a se învârti din ce în ce mai repede în jurul tisei și un fel de nori albi se formară în vârtej.

– Țineți-vă de mâini! strigă Adam.

Cei patru se prinseră de mâini, strângându-se bine, pentru a face față forței.  Pandantivul cu cristal ieși încet de pe gâtul Enyei și, în ciuda forței mari de atracție a vortexului format, pluti ușor, cu încetinitorul, spre copac. Priveau cu toții spre el când, ceva se întâmplă. De nicăieri, un nor de musculițe roșii invadară tot spațiul și se concentrară în jurul pandantivului.

– Nu dați drumul la mâini! strigă din nou Adam. Rezistați! Cereți ajutor copacului, fiecare cum crede de cuviință!

Vârtejul se înteți. Cei patru rămăseseră încremeniți pe loc, ținându-se de mâini. Rând pe rând, închiseră ochii și începură să-și adune gândurile, cerând ajutor naturii în toate elementele ei: aer, apă, foc, pământ, lemn… Ajutor tisei și altor copaci, ajutor viețuitoarelor și ființelor văzute sau nevăzute…O creangă a tisei se întinse, agăță lănțișorul pandantivului și îl trase spre ea. Copacul se deschise și cristalul fu absorbit printr-un tunel de energie ce trecea prin mijlocul lui. Totul dură o fracțiune de secundă după care copacul se închise. Cristalul era salvat. Turbate de furie, musculițele roșii se izbiră de copac, vrând să pătrundă în tunel, dar era prea târziu. Cristalul ajunsese acasă. Roiul de muște înconjurară copacul și începură să zboare din ce în ce mai repede deasupra lui, atacându-i frunzele, scoarța, ramurile. Cei patru priveau neputincioși la asaltul insectelor, încă ținându-se de mână. Roiul se concentrase spre vârful copacului, care era acum în întregime roșu ca focul. Silvan dădu un strigăt. Ewa privi spre vârful copacului și încremeni. Vârful copacului nu mai era roșu din cauza muștelor, era roșu fiindcă luase foc! Dintr-o smucitură, Silvan se rupse din strânsoarea celorlalți, fugi spre copac și îl luă în brațe, impresionat de durerea acestuia.

– Treceți repede lângă Silvan! strigă Adam către Ewa și Enya.

Fetele fugiră spre Silvan care stătea cu brațele deschise, îmbrățișând copacul. Adam, Enya și Ewa se lipiră de copac ținându-se de mâini. Ewa simțea tremurul mâinii lui Silvan ca pe o frunză în bătaia vântului. Enya îl ținea pe Silvan de cealaltă mână, Adam pe Enya și Ewa, formând un cerc în jurul copacului.

– Apă! strigă Silvan. Avem nevoie de apă! Doamne, dacă aș putea, m-aș face apă!

Și imploră cu privirea cerul senin. Cerul îi răspunse cu o privire senină. Disperat, Silvan își lipi neputincios obrajii de copac. Lacrimile începură să-i curgă pe scoarța tisei. Ewa era terminată. Nu-l mai văzuse niciodată pe Silvan atât de afectat.

– Heeeei vooi!, strigă ea în aer. Unde sunteți când e nevoie de voi? Avem nevoie de apă ACUM! Ce trebuie să facă omul ca să…

Se opri brusc. Un stop de apă îi picase pe nas. Privi spre cer. Un nor apărut de niciunde, era fix deasupra lor. Ploaia începu brusc, ca un duș. Roiul de muște se împrăștie la fel de repede cum apăruse, apa începu să curgă șiroaie și flăcările din vârful copacului se stinseră, încet-încet. Copacul era salvat.

Epuizați, copiii se lăsară jos lângă copac. Silvan se liniștise și privea spre cer, recunoscător. Ploaia se opri la fel de repede cum pornise. Razele soarelui străpunseră perdeaua norilor, scăldând totul într-o lumină diafană și un curcubeu începu să se contureze, din ce în ce mai precis.

– Am reușit! oftă Adam.

Închise ochii și șopti: ”mulțumesc”!

  • Mulțumesc! zise și Enya, închizând ochii.

Silvan închise și el ochii și murmură aproape neauzit un ”mulțumesc”. Rușinată de ieșirea ei, Ewa închise și ea ochii și spuse în gând, fără să știe prea bine cui se adresează: ”Iartă-mă că m-am îndoit, iartă-mă că am strigat la tine. Mulțumesc pentru ajutor!”

            Deschise ochii și privi la cer. Lângă curcubeul conturat mai apăruse unul, în culori strălucitoare. Inima i se umplu de bucurie ca și cum toate culorile curcubeului s-ar fi revărsat în ea și ar fi umplut-o de lumină. O pasăre albastră, cu o coadă lungă zbură pe lângă ei și se așeză pe o creangă a tisei. Bătu din aripi lent spre crengile arse de foc, spre vârful copacului și, ca prin minune, crengile cenușii ale tisei începură să se înverzească, coaja să crească și mici frunze ieșiră la iveală.

Ewa privea cu gura căscată cum copacul renăștea, martoră pentru prima oară la spectacolul unor forțe magice, de poveste. Înțelese că era abia la începutul cunoașterii și că mai avea multe de învățat. Privi cu respect spre pasărea albastră și aduse palmele în dreptul pieptului în semn de recunoștință.

– Mulțumim și noi, dragi prieteni, spuse pasărea albastră. Datorită vouă cristalul e în siguranță acum și va continua să păzească hotarul din nord. Povestea asta va fi și o învățătură de minte, atât pentru noi cât și pentru voi: trebuie să avem mereu atenția trează, pentru că răul poate profita să acționeze în orice moment. Nu înseamnă că dacă suntem de partea binelui este suficient, trebuie și să veghem și să acționăm.

– Vom mai avea parte de… acțiune? întrebă timid, Ewa. Se uită apoi la ceilalți și realiză că toți înțelegeau graiul păsării.

– Mereu, spuse pasărea. Toată viața e acțiune iar toate ființele sunt prinse în acest joc de forțe. Depinde de fiecare ce forțe ajută să devină mai puternice: bune sau rele. Nu uitați că o parte din forțele întunecate au pătruns în lumea voastră cât timp cristalul a lipsit, în ciuda tuturor eforturilor noastre de a le opri. Vom avea nevoie ca forțele binelui să fie cât mai multe și cât mai puternice pentru a le face față celor rele. Pentru că cele rele sunt neobosite și viclene. Dar voi, așa cum vă văd, sunteți o echipă de luptători, dragii mei, sunteți printre Cavalerii noștri de Aur.

Cei patru se priviră zâmbind, ușor stingheriți.

– Cavaleri de Aur! Uau!  zise Ewa și îi dădu un ghiont lui Silvan, încântată.

Adam și Enya zâmbiră cu înțelegere, amuzați de reacția Ewei.

– Nu va fi ușor însă, continuă pasărea albastră. Și cel mai greu va fi să vă controlați gândurile, să trăiți respectând legile iubirii și ale responsabilității.

– Adică cum, mai clar? Care sunt legile astea? întrebă Ewa.

Iubește-te pe tine și respectă-te. Iubește-i pe ceilalți și respectă-i. Fii conștient că orice acțiune de a ta are consecințe și urmărește ca acele consecințe să fie bune, nu rele. Atât pentru tine, cât și pentru ceilalți. Fii generos, nu egoist. Dacă ceva ție îți face plăcere, dar provoacă neplăceri altuia, nu ești în echilibru cu Sursa. Fii în armonie cu binele prin gândurile, vorbele și acțiunile tale, spuse pasărea albastră bătând ușor din aripi.

– Stai, nu pleca! strigă Ewa. Tu știi atât de multe lucruri, iar eu am atâtea să te întreb!

– Nu plecam încă, zise pasărea, ușor amuzată. Dar într-adevăr, prea mult nu pot să mai rămân aici, am treburi de rezolvat…

– Ce sfaturi poți să ne mai dai, înainte să pleci? întrebă Adam. Cred că avem nevoie cu toții, nu-i așa? zise el privind spre ceilalți.

Enya, Silvan și Ewa încuviințară din cap.

– Dragii mei cavaleri, sfaturi dau într-adevăr, doar celor care le cer. Vă voi cânta câteva, voi încercați să le țineți minte.

Și bătând ușor din aripi, punctându-și fiecare idee, pasărea albastră începu un fel de tril în cuvinte, melodios:

  • « Ascultă-ți inima, și vei vedea că vorbește foarte simplu și cu mult bun simț. 
  • « Ai grijă de gândurile tale pentru că ele formează realitatea în care vei trăi.
  • « Îţi respecţi aproapele, te respecţi pe tine!
  • « Dacă vrei ca lumea să se simtă bine în preajma ta, comportă-te frumos.
  • « Oamenii sunt diferiți, adaptează-te fiecărui caracter în parte, fii flexibil.
  • « Caută să vezi în oameni doar partea bună, alungă tendinţa de a-i critica.
  • « Fii corect! Nu accepta înșelătoria, minciuna. Caută mereu adevărul și dreptatea.
  • « Acceptă părerile din jur. Fiecare are părerea lui asupra unui subiect, nu trebuie să convingi pe nimeni că tu deții adevărul.
  • « Fii bun şi învaţă să asculţi.
  • « Dacă ai posibilitatea să ajuţi, ajută!

Trilul melodios al pasării albastre se opri. Pasărea își desfăcu larg aripile, strigă: ”Cu bine!” și zbură spre curcubee.  În urma ei, un roi de fluturi albaștri apăruți nu se știe de unde, o urmară ca o trenă lungă, dispărând în curcubeul dublu.

Ewa rămase cu gura căscată.

– Ați văzut? îi întrebă ea pe ceilalți. De unde au apărut fluturii ăștia?! Ce pasăre e asta?!

– Nu erau fluturi, Ewa, spuse Adam.

– Cum nu erau fluturi? Dar ce erau? făcu Ewa, neîncrezătoare.

– Ceva, ceea ce poveștile ar numi… începu Adam.

– Zâne, spuse Enya.

– Era Pasărea Măiastră, șopti Silvan.

Ochii verzi ai Ewei se făcură și mai mari, plini de uimire. ”Zâne!” își spuse ea. ”Pasărea Măiastră! Pe cuvânt dacă nu devine din ce în ce mai palpitant!” Ce-o să mai descopere că există?! Simți privirea tuturor ațintită asupra ei și exclamă:

– Ei, da, mi se pare grozav!

Și izbucniră toți în râs. După toată aventura, o porție bună de râs era cea mai bună descărcare de tensiune.

Lucru ciudat, hainele lor erau uscate acum, de parcă nici n-ar fi plouat. Își luară rămas bun cu toții de la copacul magic și coborâră rapid și fără probleme la locul unde îi așteptau șoferul și ghidul. Nu doreau decât să se întoarcă cât mai curând acasă, și așa și făcură. Experiența prin care trecuseră, îi cam epuizaseră, și abia așteptau să tragă un pui de somn. La urma urmei, trebuiau să fie cât mai fresh la petrecerea de Revelion!

*

*

            Mai erau câteva minute până la trecerea dintre ani. Pe puntea vasului La Paz, Ewa și Silvan priveau cum valurile oceanului se izbeau de navă. Lumina lunii se reflecta în stropii argintii, ca mii de cioburi de oglindă. Toți petrecăreții se strânseseră pe punte, în așteptarea numărătorii inverse și a focurilor de artificii. Domnul și doamna SatNam împreună cu domnul și doamna Leonhard discutau entuziasmați despre proiecte pentru anul care urma să vină. Adam și Enya stăteau într-un colț al punții, în așteptarea focurilor de artificii.

Ca de obicei în această perioadă a anului, Insula Palo Santo se umplea din nou de turiști, mulți venind aici atrași de spectacolul feeric al artificiilor de Revelion. Pentru Ewa, în fiecare an sărbătoarea artificiilor era un prilej de bucurie, așteptat cu nerăbdare și curiozitate. Anul acesta, Ewa stătea gânditoare pe puntea vasului, rezemată de un stâlp. Fusese un an plin de noutăți! Întreaga ei lume se schimbase, o nouă aventură o aștepta! Nu putea spune că nu avea emoții, dar în același timp, era și recunoscătoare. Privi cu drag la Silvan, la Adam și Enya, la părinții lor, și se simți binecuvântată.

Alma rămăsese acasă, bineînțeles, dar când ieșise pe ușă, Ewa întoarse capul spre ea și îi întâlni privirea calmă, care îi spunea parcă: ”Stai liniștită, sunt aici să protejez”. ”O să-i mângâi portocalia aia de blăniță tigrată cum ajungem acasă!” își zise Ewa emoționată. Pentru că oricât de echilibrată și înțeleaptă era, Alma iubea să fie alintată, și ca o pisică adevărată ce era, era topită după mângâieli.

Minutele se scurgeau, curând urma să înceapă spectacolul artificiilor. Se întoarse, căutându-l cu privirea pe Silvan, care dispăruse de lângă ea. În spatele ei, el privea atent la un monitor care transmitea live știrile din diverse zone ale insulei. Ewa îi urma privirea și se apropie, atrasă ca un magnet de o știre pe burtieră: ”San Feliz – totemul din piața centrală a fost vandalizat. Surse locale afirmă că un ciudat tub gol a apărut în interiorul totemului. Autoritățile nu au încă suspecți, înregistrările video nu au furnizat până acum niciun indiciu”. Ewa și Silvan se priviră în tăcere. Pe nesimțite, Adam și Enya se apropiară și ei de monitor. În tăcere, cei patru își strânseră mâinile. ”Cavalerii de aur”, își spuse în gând emoționată, Ewa.

Afară, exploziile artificiilor începură asurzitor, cerul fiind inundat de lumini colorate: roșii, verzi, albastre, argintii… ”La mulți ani! ”, ”La mulți ani!” se auzea din toate părțile, printre clinchetele paharelor de șampanie. Părinții lor le făcură veseli cu mâna, chemându-i lângă ei.

Fără grabă, cei patru se apropiară de ei, privind în tăcere cerul luminat feeric.

– Mda, avem de lucru, anul ăsta, zise Ewa după un timp, cu ochii spre cer.

– Poate am câștigat o bătălie, dar mai avem încă un război de câștigat, spuse Adam, luând-o după umeri.

„Da”, își zise Ewa în sinea ei, ”după ziua de azi, nimic nu va mai fi la fel”.

***********************************************************************************************************************************

Sfârștit

( vor urma Poveștile lui Adam)

Print Friendly, PDF & Email


Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Campurile obligatorii sunt marcate cu *