Poveștile Ewei

Cap 2. Puiul de Castor.
Încrederea în sine. Ai toate resursele în tine ca să reușești

copac

 

Încrederea în sine. Ai toate resursele în tine ca să reușești

 

În după-amiaza aceea de sâmbătă, Ewa și Silvan hotărâră să meargă în Grădina Secretă, de data aceasta mai departe un pic, spre parcul natural. Ewa improviză două sandvișuri, luă două mere din coșul cu fructe, o sticlă de apă și le băgă în rucsacul ei mic. Silvan venise și el cu două banane, apă și un pachet de biscuiți. Se simțeau ca într-o excursie, gata de aventură. Părinții lor știau că petrec mai mut timp împreună și că locul lor de joacă e terenul viran de lângă parcul natural. Nu știau că urmează să se aventureze astăzi așa departe dar, de când purtau ceasurile GPS, erau mai liniștiți și le lăsau copiilor mai multă libertate de mișcare.

Se întâlniră în grădina familiei SatNam, la balansoar. Alma îi însoți până la intrarea în parcul natural, apoi le zise:

– De aici, vă las cu bine. Bucurați-vă de ziua aceasta, de ceea ce vedeți, ce auziți și ce veți face. Fiți atenți la drum și să vă întoarceți cu bine!

– Mulțumim, Alma, zise Ewa. Așa să fie!

– Nu uita, Ewa: în caz de nevoie, aveți toate resursele în voi pentru a reuși! Și coada portocalie a Almei dispăru după un tufiș.

Despre ce resurse o vorbi Alma asta? se întrebă Ewa, dar era prea bucuroasă de excursie ca să-și mai bată capul.

Merseră ei ceva timp, până trecură de lac. Se apropiau deja de cascada Wombat, când privirea lui Silvan se opri asupra unui copac crescut pe marginea unei stânci. Ewa îi urmări privirea și întrebă:

– De fapt, cum arată copacul pe care îl cauți?

Silvan scutură scurt din cap, aruncându-și părul din ochi și spuse:

– Habar n-am. Aștept numai să îmi transmită ceva ce nu am mai simțit. Copacii sunt atât de diferiți! Exact ca oamenii. Știi, există povestea Copacului Vieții, al Cunoașterii. S-ar putea să nu fie decât o legendă, dar ceva îmi spune să-l caut. Când am văzut copacul acela, am sperat o clipă că e măcar unul înrudit cu el…

– Hai să urcăm până la el, dacă vrei, zise Ewa.

Nu fusese ușor să ajungă până la el. Copacul stătea chiar pe marginea prăpastiei, cu rădăcinile suspendate prelungindu-i-se sub stânca albăstruie. Erau acum exact sub el. Rădăcinile se desfăceau în jurul lor ca o rețea de fire și ei priveau în sus, spre copac, minunându-se cum de reușise să crească în poziția aceea periculoasă.

Silvan îl privea foarte atent, numărându-i parcă frunzele și-și mișca ușor buzele, vorbind cu el fără ca Ewa să audă ceva. Era rândul Ewei să tacă și să-l lase pe Silvan să vorbească cu copacul. Ea rămase cu ochii pierduți, admirându-i măreția, coroana bogată de frunze foșnitoare, scoarța aspră și noduroasă, rădăcinile dese și puternice.

– OK, să mergem mai departe, spuse Silvan după un timp.

– Ce ai aflat? întrebă Ewa, curioasă.

– E un copac curajos. A luptat din greu ca să trăiască în condițiile de aici și nu s-a dat bătut niciodată, chiar dacă de multe ori a fost gata să cadă în prăpastie. Îl admir.

– Și eu îl admir, spuse serioasă Ewa. Deși nu i-am aflat povestea, se vede că este un luptător. Îmi plac cei care nu se dau bătuți! Bravo ție, copacule, ține-o tot așa! zise Ewa și flutură mâna în semn de rămas bun.

Își continuară drumul, mergând de-a lungul pârâului. La fiecare pas le atrăgea atenția câte ceva: o floare viu colorată, un fluture albastru, un mușuroi de furnici, o șopârlă verde, pietre albe și rotunde, ferigi stufose și mușchi groși lipiți de copaci, păsări care cântau așa de frumos… Ewa se descălțase și pășea cu tălpile prin apa rece a pârâului, înviorată de răcoarea pe care o simțea.

– Auzi, făcu ea spre Silvan. Ție ți-e frică de ceva?

– De ceva? Adică, de ce?

– Uite, acum, de exemplu. Nu ți-e frică că ar putea veni cineva să ne atace?

– De ce să ne atace? Suntem pașnici. În plus, dacă e vorba de un animal, nu mă tem, pentru că sunt cu tine, râse Silvan.

– Nu am de unde să știu cum sunt toate animalele, spuse serioasă Ewa. Sper numai să mă pot înțelege cu toate și ele să afle că le sunt prietenă.

– Atunci nu știu la ce te referi, zise Silvan.

– La orice fel de frici. Nu te temi de nimic?

– Ei,asta ar fi o prostie, răspunse Silvan. Cum să nu mă tem de nimic? Toți avem fricile noastre. Important e să trecem peste ele, nu? Cum a făcut copacul acela…

– Da, zise Ewa, și se întoarse brusc.

Avea impresia de ceva timp că e urmărită. În fața ei, o pereche de castori rămaseră nemișcați, luați prin surprindere.

– Te rog, Ewa, ajută-ne, spuse doamna castor, frângându-și lăbuțele.

– De unde știți cine sunt? întrebă mirată Ewa.

– Animalele vorbesc despre tine, zise doamna castor. Se știe că ne înțelegi. Te rog, ajută-ne! Otty, puiul nostru, s-a rătăcit. A luat-o în josul râului. Acolo e un baraj vechi care stă să se dărâme. E în pericol și nu știe. Ajută-ne să-l găsim!

– Te rugăm, Ewa, spuse și domnul castor.

– Să ne împărțim zonele de căutare! zise Ewa, fără să stea mult pe gânduri.

– Bună idee! De la barajul cel vechi eu merg spre stânga, doamna castor spre dreapta, iar voi mergeți mai departe, în josul râului.

– Bine, zise Ewa, așa facem! Hai Silvan, avem de căutat un pui de castor rătăcit!

– OK, răspunse Silvan. Atunci hai să-l găsim!

Barajul cel vechi fusese construit cu mulți ani în urmă, pe vremea când în pădure trăiau oameni. Acum barajul era abandonat, deoarece în pădure nu mai locuia nimeni, dar urmele vechii comunități încă mai erau vizibile. Împărțindu-și repede zonele de căutare, Ewa și Silvan porniră să exploreze în josul râului. Nu după mult timp, Ewa auzi un plânset care venea dinspre o buturugă găunoasă acoperită de mușchi, aflată chiar în mijlocul apei, proptită de o stâncă. Îi arătă lui Silvan locul.

– Nu putem ajunge acolo, zise Silvan. Apa e adâncă și sunt curenți periculoși. Probabil că puiul e captiv în bușteanul acela. Încearcă să-i vorbești.

Ewa privi neputincioasă spre buturuga din apă, intră cu picioarele în apă până la glezne, apoi se opri. Apa curgea prea repede.

– Hei! E cineva acolo?

Plânsetul încetă și o voce firavă spuse:

– Otty.

castor

 

– Unde ești?

– Otty e în buturugă, scânci puiul de castor.

– Otty, ascultă-mă! zise Ewa. Părinții tăi te caută. Vor veni acușica, da?

– Da… Dar mi-e fricăăă! Aici e întuneric și mă doare… Mi-am prins lăbuța în buștean… scânci iar Otty.

– Liniștește-te, Otty. Vei ieși de acolo, o să vezi. Găsim noi o soluție!

Dar ce soluție?! Nu puteau decât să aștepte ca domnul și doamna castor să ajungă la ei. Dar până atunci? Silvan trăsese niște chiote puternice, ca să semnalizeze unde sunt. Spera ca părinții puiului de castor să-l fi auzit. „Nu se poate”, își zise Ewa, „și puiul trebuie să poată face ceva!”

– Otty, ce știi tu să faci cel mai bine? întrebă ea.

– Eu? Eu sunt mic… nu știu nimic. Încă n-am crescut destul de mare ca să învăț ceva.

– Sigur știi să faci multe, dar nu-ți dai seama, zise Ewa. Uite, de exemplu, știi să înoți?

– Sigur că știu, făcu Otty, mirat de întrebare. Știu să înot foarte bine, încă de când eram un bebeluș.

– Și ce mai știi să faci?

– Să ronțăi, zise puiul de castor după câteva clipe de gândire.

– Așa deci, făcu Ewa, luminându-se la față. Știi să ronțăi, Otty. Deci te poți descurca singur de acum încolo!

– Stai, nu pleca! Cum adică mă pot descurca singur? strigă puiul de castor.

– Păi ia gândește-te, Otty… Din ce e făcut bușteanul ăla care te ține prizonier?

Tăcerea se lăsă pentru un moment. Apoi, dinspre buștean se auzi un hârșâit ritmic, de parcă un mic fierăstrău se pusese în mișcare. Ewa zâmbi. Puiul își găsise resursele să se descurce singur!

De pe cele două maluri, doamna și domnul castor se apropiau în fugă, alertați de chiotele lui Silvan. Când au ajuns la apă, Otty deja ieșise din buturugă și înota spre ei, bucuros.

Fericiți că-și recuperaseră puiul, părinții lui Otty nu știau cum să-i mai mulțumească Ewei și lui Silvan. Lăbuța lui Otty era doar ușor lovită și urma să se recupereze rapid. Totul se rezolvase cu bine! Mai ciudat era că puiul lor părea că crescuse dintr-o dată, și se făcuse mai mare. Și de fapt, Otty chiar crescuse – dar mai ales în proprii lui ochi.

Ewa și Silvan se întorceau acum spre casă, cu sentimentul plăcut de a fi fost de folos cuiva și de a fi descoperit o lecție importantă. Atât puiul de castor, cât și copacul suspendat nu ar fi reușit dacă nu ar fi avut încredere în ei, dacă nu ar fi descoperit puterea dinlăuntrul lor și dacă nu ar fi avut curaj să acționeze, în loc să aștepte ajutor din altă parte. Când trecură prin dreptul copacului suspendat, amândoi se aplecară ușor și îl salutară ca pe un vechi prieten.

mar

Acasă, Clara, sora cea mică a lui Silvan, își aștepta nerăbdătoare fratele. Cu doi ani mai mică decât Silvan, mezina familiei era răsfățata tuturor. Poate că dacă nu ar fi fost atât de drăgălașă, Clara ar fi putut trece drept un copil alintat, dar ea știa să împartă cu generozitate zâmbete sincere, îmbrațisări și pupici, încât cucerea ușor pe toată lumea.

Silvan abia intrase pe poartă împreună cu Ewa, când Clara alergă într-un suflet la el.

– Ce bine că ai venit, ce bine că ai venit! țopăi ea.

– De ce? zâmbi Silvan. Apoi, o întrebă pe Ewa: Vă cunoașteți?

Clara și Ewa făcură repede cunoștintă. Clara o cercetă scurt pe Ewa, apoi zise din nou lui Silvan:

– Ce bine că ai venit! Și acum, dacă e și Ewa, poate e și mai bine!

– Care era urgența? întrebă Silvan.

– Vreau să culeg mere! L-am auzit pe tati spunându-i lui mami că are poftă de plăcintă cu mere, și mami a spus că nu are mere culese, și tati a spus că nu poate acum să meargă în grădină că are treabă, și mie mi s-a făcut poftă de plăcinte cu mere, și vroiam să-i fac o surpriză lui mami și să le culeg eu! turui Clara.

– Bravo ție! zise Silvan zâmbind, înțelegând unde bate Clara. Hai să culegi mere!

– Dar EU NU POT să mă urc în copac! zise Clara categoric. Eu sunt mică. TU poți să te urci în copac! Sau Enya poate să se urce, dar nu e acasă, făcu înciudată cea mică.

Enya era sora cea mare a lor. În ultima vreme se împrietenise cu Adam, fratele Ewei și petreceau destul de mult timp împreună.

– Și chiar crezi că nu te descurci singurică? întrebă Silvan. Dacă nu e nimeni să te ajute, ce vei face? Nu e aiurea să stai tot timpul după cineva, să depinzi de el că să te descurci?

– Singur că da, de ce crezi că eram supărată?! zise Clara. Dar nu pot să mă urc singură în pom! Dacă o să cad?

– Știi, Clara, interveni Ewa în discuție, chiar azi am văzut pe cineva care nu credea că se poate descurca singur și care până la urmă s-a descurcat!

– Pun pariu că nu era așa mic ca mine, zise Clara.

– Ba chiar mai mic, zâmbi Ewa. Și știi ce a făcut?

– Ce? întrebă curioasă Clara.

Și Ewa îi povesti întâmplarea cu puiul de castor, bineînțeles fără să-i spună că vorbise cu el.

– Poate că el avea mai mult curaj, spuse Clara. Eu nu am.

– Trebuie să ne învingem fricile, Clara, spuse Silvan. Altfel ce facem?  Când zici ”nu pot”, de fapt spui că nu vrei dintr-un motiv sau altul. Că ți-e frică să cazi, înțeleg. Dar poți să îți iei toate măsurile de siguranță pe care le crezi necesare și apoi să acționezi. Nu e mai bine așa decât să depinzi mereu de alții?

– Da, spuse serioasă Ewa. Ar însemna să nu mai faci niciodată ce-ți dorești. Asta vrei? Și eu zic că, dacă vrei să devii puternică și liberă, trebuie să-ți depășești fricile.

– OK, atunci o să le depășesc! zise Clara hotărâtă și alergă spre măr. Ewa și Silvan o urmară, curioși.

Mărul ales de Clara era cel mai mic, dar cu ramuri multe și dese. Agățându-se cu amândouă mâinile, împingându-se în picioare, Clara reuși să urce pe trunchi, până la prima ramură și apoi se opri. I se făcuse frică să meargă mai departe.

– Nu te opri, Clara, ce-a fost mai greu a trecut. Acum trebuie doar să îți alegi o creangă mai rezistentă și să culegi merele cu grijă, spuse Silvan. Și nu uita să-i mulțumești mărului pentru darurile lui.

– Nu o să cad? întrebă cu teamă Clara.

– Hmm, hai să ne imaginăm că ești o maimuțică care a venit să culeagă fructe. Ce-ai face? zise Ewa.

– Aș culege cât mai multe!

– Ei, nu e nevoie să culegi chiar atâtea, râse Silvan. Uite, dă-mi mărul acela frumos de acolo.

Și Clara se întinse după măr, îl luă și i-l aruncă lui Silvan.

– Bravo, acum și celelalte!

Încet-încet, Clara începu să se miște după mere și să le culeagă, aruncându-le celor de jos. Prinsese curaj, descoperise cum se rup mai ușor codițele, părea că începe să se priceapă. Și când te gândești că îi fusese frică de asta! Se pare că mai greu e să începi să faci ceva… apoi înveți repede ce e de învățat, gândi Clara.

Jos, Ewa și Silvan o priveau pe Clara și o lăudau pentru îndemânarea ei, prindeau merele aruncate și le băgau în rucsac. În curând se strânseseră cât pentru o plăcintă uriașă.

– Gata, Clara! Sunt suficiente. Hai jos, să i le duci lui mami! spuse Silvan.

– Bine, vin! strigă Clara. Se întoarse și privi în jos. Dintr-o dată, înălțimea i se păru amețitoare și i se făcu din nou frică.

– Hai, Clara! Așa cum ai urcat, așa te poți da jos, zise Silvan.

– Mi s-a făcut cam frică, recunoscu Clara. Dacă o să cad?

Nu mai fă scenarii negative… de fapt, nu mai fă scenarii deloc! spuse Silvan.

– Nu te mai gândi atât, pur și simplu fă-o, dar cu atenție! adăugă și Ewa.

Clara își luă inima în dinți și începu să coboare, mormăind: „Pai ce, o să dorm în copac? Și merele să i le ducă Silvan lui mami? Eu le-am cules, eu i le dau! Ce dacă o să cad? O să fie doar o trântă… doar n-o să mă sparg! Și lasă că nu cad eu, pentru că sunt atentă!” O săritură mică, și gata! Era din nou cu picioarele pe pământ, încântată de ea.

– Am putut! strigă Clara.

– Daaa, braavooo! zise Ewa și Silvan și o îmbrățișară.

– Ai văzut? Să nu mai spui niciodată că nu poți să faci, până nu faci! zise Silvan.

– Nu mai spun! făcu Clara, categorică. Mă duc să-i duc merele lui mami. Să vezi când o să-i povestesc!

Înșfăcând rucsacul, o luă la fugă, strigând:  “Mulțumesc, mărule!”

Ewa și Silvan zâmbiră.

– Știi, Silvan, zise Ewa, Alma mea e o mare figură. Știi ce mi-a spus azi-dimineață, la plecare? „Aveți toate resursele în voi pentru a reuși”…

E deșteaptă Alma asta a ta! râse Silvan.

– Este, aprobă cu convingere Ewa. Cred că o să avem multe de învățat de la ea!

Și amândoi se îndreptară veseli spre casă, cu gândul la plăcinta uriașă de mere care urma să apară curând. Glasul strident al robotului de bucătarie pe care doamna Leonhard îl pusese deja la treabă răzbătea până la ei, promițându-le cea mai apetisantă plăcintă la care se puteau gândi…

fata blonda

Print Friendly, PDF & Email


Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Campurile obligatorii sunt marcate cu *