Poveștile Ewei

Cap. 1. Țestoasa Anton.
Calm, totul trece

pietre

Calm. Totul trece”. Cum să-ți păstrezi cumpătul atunci când te simți că te enervezi.

Plecase de dimineață fără să o mai vadă pe Alma, iar acum, în drum spre școală, Ewa se întreba pe unde îi umblă coada. Ar fi vrut să o felicite pentru modul în care se insinuase la ei în casă cu o seară în urmă, câștigând simpatia familiei. Ce mai, era deșteaptă Alma asta! Apăruse din nou pe pervazul ferestrei, atrăgând atenția celor din familie care erau așezați în living, la masă. Obținuse rapid o porție de mâncare, pe care o savurase cu grație și știuse să-i mulțumească așa de frumos stăpânei casei încât aceasta îi mângâie blănița portocalie preț de câteva minute. În cele din urmă, doamna SatNam, mama Ewei, hotărî că pisica intrată pe fereastră este cea care-și alege stăpânul și trebuie primită cu brațele deschise, pentru că va aduce mult noroc casei respective. Bineînțeles, nu era decât o superstiție, dar Ewei îi convenea de minune. Așa că, teoretic, Alma fusese adoptată, cel puțin până la dovada concretă că aparținea altcuiva. Domnul SatNam, care era o fire veselă și generoasă, fusese imediat de acord cu doamna SatNam. Adam o privise lung întâi pe Ewa, apoi pe Alma. Zâmbise, o mângâiase pe Alma și apoi îi șoptise Ewei: ” Bravo, acum ai un ajutor!” Încă o dată, Ewa se întrebă cât știa Adam din toată povestea asta.

*

Mai erau zece minute până la pauza de masă, pe care Ewa o aștepta cu nerăbdare. Erau la partea practică a orei de Științe ale naturii și fiecare elev era concentrat asupra planșei de lucru. Ewa alesese din materialele puse la dispoziție de școală tot ce putea fi reprezentativ pentru tema proiectului, Flora și fauna Atlanticului: hârtie albastră pentru culoarea oceanului, scoici, figurine cu diverși pești, corali, alge, caracatițe, creveți, meduze, balene, delfini… Încă oscila dacă să pună sau nu pe planșă o figurină cu un pește, plus o vietate gelatinoasă al cărei nume îl uitase. Gelatina aia (uitase cum se cheamă), sigur trăia în ocean, dar peștele acela ar fi putut să trăiască într-un râu… În fine, nu trebuia să fie perfect – atât își amintea din lecția predată cu o oră înainte, atât punea pe planșă. Mai bine mai puține figurine, dar corecte, decât mai multe și greșite. Silvan aproape terminase și el planșa, alesese și alte figurine, dar probabil nu greșise nimic. Ewa observase că Silvan reținea ușor informațiile primite la cursuri și avea mereu răspunsuri bune.  Monika, colega din banca din față, se agita să pună cât mai multe figurine pe planșă, le muta locul, le schimba, iar revenea la cele vechi, preocupată ca nu cumva să greșească. Se uitase de cateva ori la planșele colegilor, dar nu era sigură că ei făcuseră bine, așa că se tot foia.

În cele din urmă se ridicară pe rând, fiecare cu planșa lui, mergând spre locul unde urmau să fie expuse. Mario trecu pe lângă Monika și îi smulse de pe planșă o figurină-pește. Monika înțepeni, înghețată de gestul lui Mario, neștiind cum să reacționeze. Buza începu să-i tremure, umerii să i se zguduie, lacrimile îi țâșniră.

– Dă-mi-o înapoi! scânci ea.

Mario ascunse figurina la spate, hlizindu-se, încântat de sine. Domnul David era în spatele încăperii, nu îl văzuse.

Ca la un semn, fără să-și vorbească, Ewa și Silvan îl flancară pe Mario și îi șoptiră amenințător: „Dă-i-o înapoi!” Luat prin surprindere, Mario mormăi ceva cu „nu știți de glumă” și îi aruncă Monikăi figurina pe planșă. Monika privi cu recunoștință spre cei doi și îngână: „Mulțumesc!”

*

testoasa de uscat

*

În pauza de masă, Ewa și Silvan se instalară în foișorul cu verdeață pentru a-și savura prânzul în liniște. Foișorul devenise preferatul lor, și de fiecare dată se grăbeau la cantină să își ia mâncarea și să „ocupe” zona înaintea altora. Întâmplarea cu Mario agitase spiritele și amândoi simțeau nevoia de a vorbi despre ea.

– Ce obraznic, îmi venea să-i trag una în față! zise Ewa învârtind furculița prin aer, enervată.

– Mda, și-o cam merita, aprobă Silvan. Deși, nu cred că rezolvam ceva cu asta. Uneori nu rezolvi nimic cu violența.

– Daaa, poate că nu rezolvi, dar eu sigur m-aș fi simțit mai bine, zise înciudată Ewa.

Frunzele tufișului din stânga se mișcară încet, făcându-i să se oprească din mâncat. De sub frunze, agale, apăru o țestoasă mare, cu o carapace galben-portocalie care avea marginile conturate cu negru. Îi cercetă curioasă pe amândoi, apoi ochii ei rotunzi se opriră mai mult timp asupra Ewei.

– Așadar, tu ești, zise țestoasa.

Ewa făcu ochii mari.

– Eu sunt Ewa, spuse ea cu glas scăzut. Tu cine ești?

– Eu sunt Anton, zise țestoasa. Un prieten de-al Almei.

Vocea țestoasei era calmă, vorba lentă, părea că are tot timpul la dispoziție.

– Aha, răsuflă ușurată Ewa. Îmi pare bine, Anton, zâmbi ea. El e Silvan, un prieten.

Cu o mișcare lentă, Anton salută din cap pe Silvan, apoi spuse:

– V-am auzit discuția. Pot să vă întreb ceva?

– Sigur, întreabă-ne ce vrei. Îi „traduc” eu lui Silvan, zise Ewa încântată.

– Câât de bine îl cunoașteți pe băiatul acela? întrebă Anton.

– Pe Mario? Îl știm de când am început școala. M-a cam enervat din prima zi, drept să-ți spun, făcu Ewa. Era agitat și voia să fie mereu în centrul atenției.

– Așaaa, deci nu îl știți demuuult, spuse Anton cu vocea tărăgănată. De faaapt, nu îl cunoașteți deloc bine, dar ați hotărât deja că este răăău.

– Dar întâmplarea de azi chiar asta a dovedit! zise Ewa.

– Aha… Și ce ați văzuuut voi azi la el? zise Anton, lungind cuvintele. Un coom-pooor-tament urât, da. Dar oare oricine are un coom-pooor-tament urât este neapărat și rău? Voi nu ați greșit niciodată, nu v-ați purtat urât niciodată față de altcineva? Fie că ați vrut, fie că nu. Asta ar însemna că sunteți răi? Mario e un copil ca și voi, nu s-a născut rău, dar cine știe ce întâmplări din viața lui l-au făcut să se poarte așa. Nu confundați persoana cu coom-pooor-tamentul, zic eu.

– Dar ce vrei să spui? Dacă se va purta în continuare rău cu ceilalți? Să-l lăsăm să o facă?! întrebă revoltată Ewa.

– Nuu draaagilor, răspunse Anton. Ar fi o greșeală să ne faacem că nu vedem răul, trebuie să luuptăm împotriva lui. Și nu trebuie să-l lăsăm în preaaajma noastră pentru că în felul ăsta îi dăm puteeere. A fost foarte bine că i-ați luat apăraaarea colegei voastre. Ce voiam să spun e că oaaamenii se pot purta urât pentru că au un motiiiv, o poveste care îi face să se poarte așa iar noi nu cunoaștem acel motiv. Dacă nu știm poveeestea, atunci e posibil să îi judecăm greșit. Iar asta nu îi va face să își schimbe compooortamentul, dimpotrivă, pe unii îi va îndârji și mai mult.

– De unde să știm noi ce motive au unii să se poarte urât? Poate că așa s-au obișnuit! Și ce putem face? îngână Ewa, bosumflată.

– Caalm, spuse țestoasa, mult caalm. Siiigur te vei mai enerva și altă dată pe cineva. Dar o să-ți spun un secret, că să poți alege cum să răspunzi. Fii atentă: înainte să reacționezi, fă o pauză, oprește-te chiar în momentul acela. Poate că îți vine să țipi, să lovești sau să spui ceva jignitor. Oprește-te măcar cinci secunde. Apoi vezi ce spui și ce faci, dar ce a fost mai greu a trecut. De ce să te lași enervată? Alege să fii calmă. Oricum, totul trece.

– Se poate așa ceva? Să aleg?! se miră Ewa. Nu prea-mi vine să cred…

– Crede! Ce alegi să crezi, aceea se întamplă. Despre asta, poți să o mai întrebi pe Alma, o să-ți mai povestească ea… rosti Anton, cu aceeași voce tărăgănată.

– Scuze că vă întrerup, zise Silvan. Cred că trebuie să ne întoarcem la clasă. Spune-i țestoasei că lecția s-a încheiat. Și că vine ploaia cam într-o jumătate de oră, zâmbi Silvan și-i făcu cu ochiul.

– Eu o să pleeec acum, zise Anton și făcu lent o piruetă spre tufișuri. Te laaas cu bine, Ewa. Siguur ne vom mai întâlni și vom mai povesti și altădată. Spune-i lui Siiilvan că îi mulțumesc pentru grijă. Și mie îmi spusese nasul că vine ploaia, dar nu bănuiam că așa de repede.

Apoi, ca și cum i-ar fi împărtășit un secret, zise:

– Nu uita, Ewa: și asta va trece!

Agale, Anton dispăru în tufișuri. Ewa și Silvan priviră cum frunzele se mișcă în urma lui, apoi ea zise:

– De unde știi tu că a fost o lecție? Ai înțeles ce-a spus?

– Nu, mai mult am ghicit, zise Silvan. În plus, erai cam bosumflată, semn că nu prea ți-a convenit ce ți-a spus. Ia fă-mi „traducerea” pe drum, până la sala de mese, făcu Silvan, curios.

Și Ewa îi povesti tot. Silvan dădea din cap, aprobator.

– Știi, într-un fel se leagă cu ce ziceam eu… că nu rezolvi nimic cu violența. Poate ar trebui să facem cum a spus el și să vedem ce se schimbă în bine. Dacă tot nu rezolvăm nimic prin violență, măcar să schimbăm tactica, nu?

– Of, cât ești de calm, zise Ewa înciudată, dar cu admirație. Aș vrea să fiu ca tine!

– Păi atunci fii ca mine, râse Silvan. Când te enervezi, imaginează-ți că ești Silvan. Sau amintește-ți de Anton, zise Silvan și îi făcu din nou cu ochiul. Cred că ți-a transmis ceva important. O să descoperi când va veni ocazia, o să vezi.

Se îndreptau amândoi cu tăvile spre coșul de gunoi, când dintr-un colț apăru în viteză Mario, cu tava în brațe, uitându-se în spate spre colegul cu care vorbea. Zbang! Ciocnirea fu inevitabilă, Ewa se trezi stropită cu un rest de suc de portocale, iar Silvan cu tava pe jos.

– Aaaaah! țipă Ewa. Maario…, începu ea amenințător, apoi trase aer în piept. Respiră de câteva ori adânc și își spuse: Nu vreau să mă enervez. Nu îi dau voie să mă enerveze. Mă calmez. O să mă port cu el ca și cum ar avea o problemă. Poate chiar are și nu știu eu.

Constată că se mai calmase și trecuse de ce era mai greu. Putu să se uite în ochii lui Mario și îl studie curioasă.

Mario rămăsese blocat cu tava în mână, privind-o pe Ewa. Știa că fusese vina lui, că nu fusese atent. Acum, după toată povestea din clasă cu Monika, ca un făcut, dăduse cu tava tocmai peste cei doi! Aștepta paralizat să se dezlănțuie iadul. Ewa respirase de cateva ori adânc și Mario aștepta urletele de rigoare, gândind că are acum destul aer în plămâni ca să țipe la el. Dar țipetele nu mai veneau.

– Mario, zise Ewa, calmă.

Pe Mario, tonul Ewei îl îngrijoră și mai mult. Oare ce urma? Se uită la Silvan. Acesta îl privi fix, calm, apoi se aplecă, luă de pe jos tava căzută, îi luă și tava Ewei și le duse la container. Se întoarse apoi către cei doi și zise:

– Mario, ce ai de spus?

Mario, confuz, bâigui:

– Scuze, dar nu v-am văzut…

– Ar fi bine ca ochii să meargă în aceeași direcție cu picioarele, Mario, zise Ewa, calmă.

– Da … nu eram atent, murmură Mario. Te-am murdărit rău?

– Hmmm, făcu Ewa, trăgând din nou aer în piept. Și asta va trece!

fata cu ochii inchisi

Print Friendly, PDF & Email


Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Campurile obligatorii sunt marcate cu *