Poveștile Ewei

Prolog. Inceputuri

insula

Ewa coborî fără grabă scările spre living, unde mama îi pregătise un mic dejun copios. În mod normal, ar fi înfulecat repede un castron de cereale și ar fi țâşnit pe ușă, dar azi era prima zi de şcoală. Nu că n-ar mai fi mers la școală până acum, dar fusese în grupele de începători, iar cei între 6 și 8 ani erau considerați ”pufanii şcolii”. Pufanii ştiau doar să scrie, să citească și să se distreze creativ. Azi, Ewa începea oficial prima clasă de școală, azi devenea ”elevă”, și multe lucruri aveau să se schimbe.

Mama îi pregătise, pe lângă cerealele preferate, o omletă și două felii de pâine unse uniform: una cu unt de arahide și una cu miere. “Doamne, își zise Ewa. Parcă sunt o cămilă care pleacă în deșert …”

Se așeză resemnată pe scaun și începu să mănânce fără chef. Mintea ei refuza să deruleze altceva decât ce se întâmplase cu o seară înainte. De data asta chiar se întâmplase. Nu visase. OK, își mai imaginase ea de mai multe ori că înțelege ce îi spun animalele, dar aseară chiar auzise clar ce i-a spus obraznica aia de veveriță.

– Draga mea, nu-ți fă griji, o să te obișnuiești cu noul program, și poate îți vei face noi prieteni… spuse mama.

– Da, mama, știu. Și completă în gând: nu de asta îmi fac griji, ci pentru că o să mă creadă lumea o ciudată.

– Dar Adam unde e? se miră mama. Nu s-a trezit? Adaam!

Adam era fratele ei mai mare, avea 12 ani și părea că știe tot. Ewa îl admira în secret și, deși nu ar fi recunoscut-o niciodată, ținea mult la părerea lui. Apăru coborînd vioi scările și se așeză la masă.

– ’Neața, mama. Ce faci Kiddie? Esti pregătită pentru marea ”lansare”?

– Nu îmi mai zice Kiddie! Nu mai sunt un copilaș! zise Ewa, bosumflată.

– Hai, nu te enerva. Nu vrei sa începi școala cu atitudinea asta, nu? Sau poate ai griji mai mari? spuse el privind-o pătrunzător.

Ewa făcu ochii mari, ca de fiecare data când Adam părea să-i citească gândurile.

– Ei, na… făcu ea încercând să fie convingatoare.

În fond și la urma urmei, ce ar fi dacă le-ar spune? Ce, nu o vor crede? Făcându-și curaj, își drese glasul, gata să deschidă gura…

– Ați văzut noii vecini? întrebă brusc Adam.

– Oh, familia Leonhard! zise mama. M-am întâlnit cu ei, par drăguți. Au un băiat cu care cred că vei fi colegă, Ewa. Fata cea mare e de vârsta ta, Adam. Iar cea mică e o scumpete, toată numai gropițe.

–  Ziceam de ceilalți, de familia Kroll.

– Ne-am salutat doar, erau grăbiți. Păreau cam stresați. Dar vom avea timp să-i cunoaștem, copii. În plus, gemenii lor vor învăța la aceeași școală cu voi, deci vă veți întâlni tot timpul…

– Mda, nu știu dacă asta va fi o plăcere, mormăi Adam.

Ewa îi vazuse și ea pe gemeni: un băiat și o fată, încruntați mai tot timpul. Redda era, cum îi plăcea Ewei să spună, o ”înțepată” cu părul de culoarea focului, scurt și zburlit. Băiatul – Ruddy – leit soră-sa, un roșcovan obraznic și tupeist. O bucurie să-i ai vecini! În schimb, Leonhardzii păreau într-adevăr simpatici.

Privi pe geamul deschis. Ce vreme superbă era! Ar fi fugit direct la locul ei de joacă preferat, în grădina ei ”secretă”. Acolo, unde aseară obraznica de veveriță o făcuse ”zgârcită mică”. Ha! Lasă c-o prinde ea s-o întrebe ce a vrut să zică cu asta!

De afară, tatăl își făcu apariția în dreptul geamului, zâmbind.

– Bau! Sunteți gata, copii? Mașina e pregătită de plecare.

Ewa îi întoarse zâmbetul. De câte ori apărea tatăl său, trecea într-o dispoziție jucăușă. Când era mai mică, mereu se jucau ”de-a cucu-bau”… Chiar, cu păsările nu încercase încă să vorbească. Oare o fi la fel? Trebuia să verifice neapărat. Pe pervazul ferestrei stătea acum cocoțată o pisică portocalie și o privea fix. De unde apăruse?! Voia să-i spună ceva? Se uită intens pentru câteva secunde la ea, dar degeaba, tăcere totală. Nimic – nimic. Oftă.

– Gata copii, îmbarcarea! Plecăm acum, altfel întârziem, zise tatăl.

Ghiozdanul pregătit o aștepta în hol. Îl luă repede și își luă în fugă rămas bun de la mama. Adam o urmă relaxat, aruncându-și neglijent pe un umăr, rucsacul de școală. Ewa se urcă în mașină, se întoarse să-i facă cu mâna mamei și dădu din nou cu ochii de pisica portocalie. Pisica se uită la ea și îi zise:

– Alma. Mă cheamă Alma.


Începuturi

Prima zi de școală

Toată ziua fusese cu capul în nori. Colegii noi, caietele primite, clasa, programul nou se amestecau în mintea Ewei și, colac peste pupază, peste toate trona Alma, pisica cea portocalie.

O căutase peste tot de când ajunsese acasă, dar dispăruse.

Mama și tata o bombardară cu întrebările despre școală și colegi, iar Ewa încercă să-și amintească cât mai multe, de parcă se trezise dintr-un vis. Colegii erau OK, aproape OK, să zicem. Pe o parte din ei îi știa de la clasele pregătitoare. Cu alții, abia apucase să vorbească. Festivitatea de începere a anului școlar fusese un amestec de discuții, șușoteli, chicoteli, momente solemne și plictis. Ewa nu înțelegea de ce lumea făcea atâta tam-tam cu școala. Și de ce era așa un maare prilej de mândrie să fii în clasa a-ntâia. Tata o condusese până la intrarea în școală (din fericire părinții nu asistau la festivitățile organizate de școală decât în situații deosebite) și auzise cum o mămică îi zicea unei fetițe: ”Sunt așa de mândră de tine că ești școlăriță!”

Serios? Ce făcuse așa important? Crescuse?

Mai târziu, în clasă, o văzu pe ”mândra școlariță” în prima bancă, inspectând de zor manualele. O chema Erika și părea foarte preocupată de rolul ei. La sfârșitul orei reușise deja să-l convingă pe domnul David, învățătorul lor, să-i schimbe un manual pe motiv că o pagină avea un colț îndoit.

Teribilistul clasei era Mario. Până să intre cu toții în clasă, nu stătuse locului o clipă: se foia, șușotea, se împingea în fete, în băieți, făcea tot posibilul să atragă atenția asupra lui. Ewa, care nu îl băgase deloc în seamă, reușise să-i capteze atenția.

Ea nimerise în bancă tocmai cu băiatul vecinilor, Silvan Leonhard. Un băiat slăbuț, tăcut,  abia dacă au schimbat câteva vorbe. Părul blond îi tot venea în față, peste ochelari. Când i-a vorbit pentru prima oară, Ewa a rămas surprinsă de vocea lui puternică, care contrasta cu fizicul firav.

În fața lor stătea Monika, o fată cu ochii mari și rotunzi, atentă la toți și agitată. Primul lucru pe care îl întrebase când se întorsese spre ei fusese: ”Când avem pauză?”

Mai avea în clasă vreo doi glumeți care se știau de la grădiniță, două fete mai fițoase, un puști flegmatic… Ce mai, avea colegi de toate felurile!

Îndrumatorul grupei, domnul David, era un bărbat blând, cu ochii albaștri și voce caldă. Îi amintea puțin de bunicul ei, așa că hotărâse din start că-i place.

silvan

În pauza de masă ieșise cu tava pe terasă, la aer. Avea o oră la dispoziție și era hotărâtă ca după ce termina de mâncat să profite de grădina școlii și să o exploreze… Afară era un soare strălucitor și Ewa abia aștepta să stea pe o bancă, la umbră. Ochise locul perfect, cât mai aproape de grădina școlii, plin de verdeață, copaci, tufișuri și flori de Bougainvillea. Nu prea era nimeni în zona aceea, deoarece era departe de cantină și elevii evitau să se plimbe cu tava în mână până acolo. Cu nerăbdare, dădu colțul după zidul mov îmbrăcat în spectaculoasele ”flori de hârtie”, pregătindu-se să savureze în liniște prânzul, când avu neplăcuta surpriză să vadă că locul era deja ocupat. Silvan stătea la singura masă amplasată în acest colțișor de rai. Era prea târziu să se întoarcă, așa că se așeză la masă. Silvan aproape terminase de mâncat și stătea rezemat într-un cot, privind copacii și cerul.

– Va ploua curând, spuse Silvan.

Ewa se uită în sus. Soarele strălucea pe cer. Niciun norișor, nici urmă de vânt.

– Nu cred, zise ea.

– Încearcă să termini de mâncat în zece minute, zise Silvan, scuturându-și bretonul ca un Yorkshire Terrier.

– Pentru ca o să plouă?

– Da.

– Dacă zici tu…

Ewa începu să mănânce și recunoscu că mâncarea nu era rea deloc.

– Ia spune, zise Ewa printre înghițituri, voi abia v-ați mutat la noi în cartier.

– De vreo zece zile, spuse Silvan.

– Voi aveți cumva o pisică portocalie? Am văzut-o pe la noi prin curte și mă gândeam că e a voastră.

– Hm, nu știu, voi aveți în curte un Copac al Vieții? mormăi Silvan.

– Un ce?! Ce întrebare e asta?! Habar nu am ce copaci avem în curte. Pe mine mă interesează animalele, zise Ewa.

– Pe mine, copacii. Și plantele. De fapt, întreaga natură, spuse Silvan și o privi drept în ochi. Avea niște ochi negri, pătrunzători, care contrastau teribil cu părul lui blond. Ewa își dădu seama că vorbește serios, așa că nu râse de el. În fond, ea nu era obsedată de animale?

– Și eu vorbeam serios când ziceam că mă interesează animalele. Uite, ziceam de pisica asta portocalie. Eu îi zic Alma. Chiar nu știu de unde a apărut și parcă mă caută anume. Parcă… parcă ar fi o legătură între mine și ea.

Regretă imediat că fusese atât de sinceră. Nu îl cunoștea atât de bine pe Silvan încât să aibă încredere în el. Dar Silvan o privi din nou intens și îi spuse:

– Știu ce zici. Și eu am impresia că sunt legat de lucruri pe care nu le înțeleg. Sau nu încă.

– Și ce faci, atunci?

– Deocamdată… ascult, sunt atent. Voi înțelege mai multe cu timpul, știu sigur.

Despre ce vorbea oare Silvan? Ewa era tentată să-i povestească de veveriță și de Alma. Dar era prea devreme, trebuia să vadă dacă poate avea încredere în el. Îi spuse:

– Știi, noi avem o grădină mare, cu mulți pomi. Vino diseară pe la noi, să vezi dacă găsești copacul pe care îl cauți.

O picătură de apă îi pică pe nas. Ridică ochii. Pe cer se strânseseră nori de ploaie.

– Cum ai ghicit?! întrebă uimită Ewa.

– Îți spun altădată, făcu Silvan, ridicându-se de la masă cu tava într-o mână. Vii?

Mângâie în drum un copac cu coaja aspră și păru să șoptească un ”mulțumesc”.

Ewa se ridică grăbită și ea, își luă tava și-l urmă. ”Ce nebunie!” Începuse o ploaie torențială și amândoi alergară până la primul pavilion, cu tăvile deasupra capetelor, râzând. Își traseră sufletul, pregătiți pentru ultima tură de alergare, când Ewa zări sub o bancă o coadă portocalie, udă. Era Alma.

– Ce faci aici?! întrebă perplexă Ewa.

Alma o privi și îi zise: ”Trebuie să vorbim”.

– Nu pot acum, trebuie să mă întorc în clasă, murmură Ewa. Vino diseară la noi în grădină. Apoi ridică ochii spre Silvan, încurcată. Silvan o privea fix, calm, serios.

– Ai auzit și tu? întrebă ea cu speranță.

– Nu, ai auzit doar tu. Dar e OK… te înțeleg, șopti Silvan. Ne vedem diseară în grădina ta. Acum hai în clasă.


Alma

Ewa avusese norocul să se nască și să locuiască într-un loc în care natura era la ea acasă: oceanul albastru, plajele cu nisip auriu, colinele verzi și munții semeți, râurile repezi, lacurile turcoaz, pădurile bogate, pline de păsări exotice…

”Grădina secretă” a Ewei începea din colțul cel mai îndepărtat al curții familiei și trecea dincolo de gardul viu, într-un teren viran, care se întindea până la parcul natural. O zonă plină de vegetație, unde iarba creștea bogată, un teren cu mulți arbuști, cu flori parfumate, copaci mari și mici, stufoși și înalți, un loc unde vedeai când nu te așteptai, tot felul de vietăți. Un mic colț de Paradis, cum îi plăcea Ewei să zică. Aici avea ascunzișuri de care nu știa decât ea și câteva viețuitoare, copaci în care putea să se cațere mai ușor decât o maimuțică, un lac mic azuriu, unde locuiau patru familii de rațe și două lebede… Era locul ei preferat de joacă, de citit, de visat, pe care nu îl împărțise cu nimeni încă. Faptul că îl invitase pe Silvan să calce în ”sanctuarul” ei era surprinzător și pentru ea. Acum, aproape că îi era ciudă că-i spusese să vină, dar nu mai putea da înapoi.

Ewa se legăna ușor în balansoarul dintre mesteceni, când Alma apăru la gardul viu.

– Am venit.

– Da… zise încurcată Ewa.

– Ești singură? făcu Alma rotindu-și ochii primprejur.

– Deocamdată. Ascultă, și Ewa coborî glasul: visez, îmi imaginez sau am luat-o razna?

– Nimic din toate acestea, zise Alma.

Ewa își spuse că dacă pisicile puteau zâmbi, Alma tocmai o făcuse.

– Atunci ce e în neregulă cu mine?

De ce ar fi ceva în neregulă cu tine doar pentru că ești diferită? Mai bine ai privi lucrurile din altă perspectivă, draga mea.

– Ce perspectivă? făcu neîncrezătoare Ewa.

– A faptului că ești specială. Poți îndrăzni să visezi, poți să te ajuți pe tine și poți să-i ajuți și pe ceilalți…

– Specială? Eu nu mă văd deloc așa! Cu siguranță, nici alții.

– Ar fi bine să începi să o faci. Vezi tu, dacă ai încredere în tine, vei putea să faci mai multe atât pentru tine cât și pentru alții. Și lumea are nevoie de tine, Ewa.

Ewa încercă să râdă, dar Alma o privea cu seriozitate.

– Cum aș putea eu să fiu de folos lumii? se miră ea. Am doar opt ani. Ce știu eu? Cum să ajut lumea?

– Vei vedea că știi multe lucruri, Ewa… Ai deja răspunsurile în tine, trebuie doar să ai încredere în tine, să-ți asculți vocea interioară. Vocea interioară e ghidul tău.

– Am un ghid interior și pot să vorbesc cu el? Adică cum?

– Tot ce pot să-ți spun e să fii atentă în jurul tău și la tine. Tot ce te înconjoară comunică ceva. Toate vorbesc: animalele, păsările, peștii, gâzele, copacii, florile, pământul, cerul, întreaga natură… Învață mai întâi să observi. Vei avea nevoie de asta.

– Dar de ce eu?! Dintre toți, de ce eu? întrebă nedumerită Ewa.

– Nu știu, poate pentru că ai avut inima larg deschisă pentru noi, animalele. Ai fost mereu atentă, ai încercat să ne ajuți, mereu ai avut vorbe bune pentru noi. Toate acestea te-au apropiat de noi și au deschis porțile comunicării secrete. Asta se întamplă foarte rar în lumea noastră, mai ales în zilele de azi. Cândva, toți oamenii cunoșteau limba animalelor dar, din cauza răutății lor, oamenii au pierdut treptat legătura cu noi. Legătura s-a rupt de tot atunci când oamenii au început să vâneze animalele și să le ucidă ca să le mănânce.

– Eu iubesc toate vietățile, adevărat! Crezi că pentru asta și ele mă vor iubi și mă vor ajuta?

– Draga mea, cele mai multe animale te vor ajuta și te vor ocroti, în spiritul legământului stravechi. Există însă și animale care au rămas în relații de dușmănie sau neîncredere cu oamenii. Cu acestea este bine să fii atentă. De aceea ți-am spus că primul lucru pe care îl vei învăța este să fii atentă, să le urmărești. Acum te las, vine prietenul tău.

– Dar cum voi ști ce să fac? Când te voi mai vedea? strigă Ewa.

– Stai liniștită, voi fi mereu în preajmă.

Și Ewa putu să jure că Alma zâmbise din nou.

– Apropo, zise Alma. Băiatul, Silvan, e de încredere.


copac

Silvan

Silvan  nu o întrebă nimic. Trecu pe lânga Alma, părând să șoptească un ”Bună”, apoi se așeză alături de Ewa, pe jos. Se întinse leneș pe spate și acum, cu mâinile sub cap, privea cerul printre crengile copacului. Ewa nu mai răbdă tăcerea și spuse:

– Zice că ești de încredere.

– Înseamnă că sunt, zise Silvan, întorcându-se spre ea.

Avea iar privirea aia, și Ewa își spuse că în afară de fratele ei nu mai văzuse pe nimeni care să o facă să se simtă ca o carte deschisă.

– Și de fapt, cine zice? zâmbi el provocator.

– Alma, oftă Ewa, și se uită repede la el. Alma e pisica portocalie, preciză ea.

– Așa credeam și eu, zâmbi din nou Silvan.

Ewa îl privi cu neîncredere. ”Oare râde de mine?” se întrebă ea. ”Nu aș suporta să fiu luată drept fraieră sau nebună! Dacă râde, îl așteaptă o bătaie cum nu a mai văzut el de la o fată!”

– Stai liniștită, Ewa, zise Silvan. Ți-am zis că te înțeleg și nu am glumit. Uite, drept dovadă, am să-ți spun un secret.

Ewa făcu ochii mari, așteptând plină de curiozitate.

– Hai să ne plimbăm puțin. Arată-mi grădina ta secretă și îți povestesc pe drum, zise Silvan ridicându-se rapid.

Ewa coborî din balansoar și începu, serioasă:

– Aici e granița dintre cele două lumi. Cine trece pe aici nu observă nimic ciudat, și totuși eu așa simt: cum trec de acest loc, intru în altă lume, o lume magică…

– Eu comunic cu natura, zise brusc Silvan, ca și cum ar fi vrut să scape de povara mărturisirii. Copacii sunt preferații mei. Nu am mai discutat cu nimeni despre acest lucru. Acesta e secretul meu.

Ewa își aminti de prânzul de la școală de pe terasa înverzită, de previziunea ploii, de gesturile lui. Ochii ei verzi, mari, întâlniră ochii lui negri, adânci, și nu mai avu nicio îndoială. Porniră la pas, agale, prin grădină, cu Ewa ghid, și ea îi arătă poiana orhideelor, crângul de mesteceni, lacul cel turcoaz și familiile de păsări, mica cascadă și locul unde bănuia că se află o peșteră ascunsă, pârâul cel limpede, pădurea cea bogată, tot ce Ewa considera că merită să fie prezentat. Și erau atâtea de văzut! Nu s-ar fi mutat de aici pentru nimic în lume. Iar acum avea un prieten special cu care să împartă frumusețea acestor locuri și aventurile ce aveau să vină…

insula apa aburi

Print Friendly, PDF & Email


Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Campurile obligatorii sunt marcate cu *